Category Archives: Mit, Arhetip,Folclor Românesc, Simbolism, Tradiții, Misticism
FLOAREA-SOARELUI (Helianthus annuus)
Zveltă și veșnic devotată Soarelui, Floarea-Soarelui simbolizează veselia, lumina Solară și căldura verii, fidelitatea și chiar credința nestrămutată, datorită heliotropismului său ( proprietate pe care o au unele plante de a se îndrepta spre soare sau spre altă sursă de lumină.)
Etimologia sa vine din limba greacă, Helianthus, însemnând literalmente Floarea-Soarelui : ἥλιος hélios -Soare și ἄνθος antrum -Floare.
Legenda spune că Clydie, nimfa stejarului, era îndrăgostită de Apollo , zeul Soarelui; dar fiind respinsă de către acesta , ceilalți zei au transformat-o din milă, în floare,ca să îl poată urmări cu privirea de la răsărit până la apus.
Regăsită din plin în legendele și lirica noastră populară, i se atribuie și la noi un puternic simbolism Solar.
Conform uneia din legende, ea era o muritoare, fată de împărat, care se îndrăgostește de Soare, denumit în popor și „ochiul sfânt”.
Geloasă pe frumusețea Lunii, ea pleacă în căutarea Soarelui, unde , îndrumată de Maica Noapte și ajutată de fiul acesteia, Amurgul, ajunge pe tărâmul Luminii, Maica Soarelui și a Lunii.
Acolo, ea este blestemată de Lună pentru gelozia sa, este metamorfozată în Floarea-Soarelui și alăturată în grădina cerească, celorlalte surate , care suferiseră același destin.
Tot ca pedeapsă, Luna o numește pe aceasta Sora-Soarelui :
” soare;/când ’oi răsări/ea s-o-nveseli,/când
’oi asfinţi,/ea s-o ofili” (Pamfile 2001: 57).
Conform liricii populare, floarea-soarelui , ocupă un loc de seamă, ea stând la porțile Raiului, în postura de judecător al florilor-fete, care se prezintă, pe rând, pentru a da seamă de faptele lor pământene, cele cu virtuți morale fiind răsplătite
“În seara Sfântului Vasile,Sfânt Vasile Sfânt
Câte fiori sunt pe pământ,
Toate merg la jurământ.
Numa floarea soarelui
Șeade’n poarta raiului
Și-mi judecă florile”
Cu Floarea-Soarelui se făceau fumigații pentru dureri de cap și friguri:
Se afumă cu sămânță de floarea-soarelui cel care are dureri de cap – Gorj; iar cel bolnav de friguri se afumă cu floarea-soarelui furată – Mehedinți (2. GOROVEI, p. 42; 94).
În ornamentica populară românească, o întâlnim pe cozile lingurilor de lemn folosite în păstorit, ca imbold pentru om spre muncă și lucru temeinic făcut – Suceava (ȚUGUI, p. 38); pe lăzile de zestre şi pe porţile tradiţionale, având semnificaţia arhaică de emblemă magico-mitică a strălucirii soarelui.
Legenda menționată este din:
Legende despre flori și păsări (Antologie de Ioan Șerb )
Sântilie – miezul verii pastorale
După spusele lui Ghinoiu, Sântilie ar fi „Heliosul plaiurilor carpatice”(Vârstele timpului); helios din greacă, se traduce drept Soare. Așadar Sântilie, este sinonim, în credințele noastre populare, cu Soarele , el fiind patron al focului şi al Soarelui.
El este identificat, după M.Eliade, cu Gebeleisis , din mitologia geto-dacă, iar figura sa, în panteonul românesc, rezultă dintr-un sincretism în care s-a contopit cultul Sfântului proroc Ilie , celebrat la 20 iulie şi al unei divinităţi solară şi meteorologică de tip uranian, cosmic.
El are însă și caracteristici htoniene, căci este răspunzător de starea recoltelor și, asemeni lui Hefaistos, zeu al focului, este şchiop, sau chiar paralizat de o mână şi de un picior; „Când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna!„ şi de atunci a paralizat”. (O. Bârlea, Mică enciclopedie, 348).
Conform altor folcloriști, acest sincretism păgâno-creştin s-ar fi petrecut abia după venirea slavilor care au adus cultul lui Perun, devenit în folclorul lor prorocul „Iliâ” (V. Kernbach, Dicţionar., 559).
Mulți însă aseamănă figura mitologică a lui Sântilie, cu cea a Solomonarilor ,personaje ale mitologiei româneşti, cu atribute şamanice, capabile să încalece pe balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor, să cheme ploaia, să înlăture ori să aducă grindina;iar asemănarea este una destul de apropiată, căci, el este în concepția populară, stăpânul norilor şi al ploii, al tunetelor şi al vânturilor. El aleargă “pe nori cu o căruţă trasă de cai de foc. Tunetul ar fi produs de huruitul căruţei lui, iar fulgerele sunt scântei din potcoavele cailor sau din biciul lui. ” Ivan Evseev.
Tot El poate provoca incendiile în verile toride, produce tunetele,fulgerele şi trăsnetele , dacă nu este respectat: “Trăsnetele sunt arma Sf. Ilie, cu care îl urmăreşte pe Necuratul” (T. Pamfile, Sărbătorile de vară.)
De ziua lui se mai organizează încă, în unele sate, Nedeile sau bâlciurile, rămășițe ale vechilor târguri pastorale.
Acum ciobanii separau berbecii de oi, „miţuiau” miei și efectuau observaţii astronomice și meteorologice.
El mai este asociat și merelor timpurii, Ivan Evseev explicând că acest fapt datorându-se probabil, sincretismului acestei divinităţi cu zeul Pripekalo al slavilor de est, care patrona dragostea şi avea drept simbol mărul. În această zi, femeile chemau copiii străini sub un măr nescuturat, din care nimeni nu luase mere până atunci, îl scuturau ca să culeagă copiii mere, iar morţii să se veselească (T. Pamfile, op. Cit., 207). Copiii, până la această sărbătoare, nu sunt lăsaţi să se joace cu merele, aruncându-le în sus şi prinzându-le, ca să nu bată piatra (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 140)
Bibliografie:
Ion Ghinoiu-Zile și Mituri Calendarul țăranului -român”
Ivan Evseev: DICŢIONAR DE MAGIE, DEMONOLOGIE şi MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ
Imagine: Adolph Chevallier
Pelinul, plantă magică de Rusalii
Când eram copilă , șanțurile de la țară abundau în pelin . Pelinul amar , cu care bunica obișnuia să facă un cazan mare de săpun de casă pentru noi și vecinii din jur .
Sub umrela Pelinului , se regăsesc aproximativ 400 de specii ale genului Artemisia cele mai cunoscute dintre ele fiind : Artemisia absinthium (Pelinul Alb), Artemisia Vulgaris (Pelinul Negru) și chiar Pelinița (Artemisia annua).
Planta este patronată, așa cum susținea Plinius cel Bătrân, de către zeița Artemis
”pentru că este folosită în problemele femeiești ”. Despre echivalentul său Roman , Diana, se spune că a găsit pelinul şi că a dat puterea lui tămăduitoare , centaurului Chiron care l-a numit după Diana, adică Artemisia.
John M Riddler, în cartea sa, Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau să aducă drept ofrande Zeiței, haine, înainte de căsătorie, pentru o sarcină ușoară. Relația zeiței cu planta este evidențiată prin faptul că , moașele și doftoroaiele acelor vremuri , foloseau pelinul pentru a trata complicațiile apărute la naștere și nu numai, planta fiind supranumită chiar Iarba Mamă , căci băile din fiertura de pelin erau folosite , după spusele lui Discorides, pentru a trata amenoreea, inflamații ale uterului sau chiar pentru a scăpa de o sarcina nedorită.
Asociat zeiței nopții și Lunii, pelinul ne conectează cu lumea subconștientului, a Sinelui superior și a viselor dar este prin definiție o plantă Solară ce “ ţine de energetismul şi simbolismul luminii solare. El pare să se hrănească direct din soare, aproape fără a mai avea nevoie de apă şi de pământ, în condiţii caniculare si este considerat plantă magică ce alungă spiritele rele, curăţă fiinţa umană de impurităţi şi îi redă vigoarea şi vioiciunea.” Cornel Dan Niculae.
În medicina populară , el era utilizat pentru pentru tămăduirea malariei, a durerilor de stomac, umflăturilor, a bolilor de ochi, iar în gospodarie era de ajutor în alungarea purecilor ,în vopsitul lânii şi confecţionarea săpunului.
Pelinul este în folclorul popular, o plantă magică , sacră folosită îndeosebi în alungarea Rusaliilor , Halelor și a spiritelor rele.
Conform lui Ion Ghinoiu , el era recoltat de descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită, la diferite sărbători calendaristice (Măcinici, Armindeni, Strodu Rusaliilor-TodoRusaliile, Rusalii sau Duminica Mare, Marina) şi în anumite momente ale zilei, după un ritual în care o a doua femeie juca rolul pelinului :
– Bună seara, Pelin mare, / Domn mare! /
– Multumim dumitale, … , / Şezi! / – N-am
venit să şez / Şi-am venit să scot /
Patruzeci şi patru de draci ai tăi.
Alteori, el era scos de către babe sau femei “curate” îmbrăcate în cămăși albe.
Planta se purta ca amuletă împotriva Frumoaselor în buzunare, în sân , sub pernă și la gulerul cămășii, legat de cămășuța copilului,la icoană , pe masă, în așternuturi şi podeaua caselor, sau în grajdul vitelor, de la Todorusalii și până în ultima zi din Săptămâna Rusaliilor. El fiind prezent în vârful steagului Călușarilor cu un fir roșu de lână și fiind mestecat în timpul jocului de către aceștia.
El și usturoiul sunt singurele plante ce pot fi culese între Todorusalii și sfârșitul Săptămânii Rusaliilor , nefiind afectate de puterea Ielelor.
Pelinul este așadar o plantă cu puteri mistice, folosită în magia populară în diferite feluri.
Mătura de pelin se folosea în practicile magice de întors persoana plecată de acasă, dar şi în cele de scos şi alungat boala, răul, spurcul din corpul omului:
Ieşi spurc spurcat. / De la … / De unde
te-ai aninat, / Că eu, descântătoarea, / Cu
vin şi cu rachiu te-am îmbătat, / Cu
mătura te-am măturat, / Cu mătura de
pelin negru, / Şi-n gunoi te-am aruncat
Era folosit pentru a descânta de cel-perit (sifilis), numai într-o zi de sec (de post) cu o ramură de pelin,numit şi Pelin bun sau Pelin alb ,dimineaţa până nu răsărea soarele.
Descântătoarea repeta ritualul de nouă ori, lovind bolnavul la fiecare descântare cu o rămurică de pelin, în timp ce rostea în taină un descântec în care cerea către „nouăzeci şi nouă de urşi, nouăzeci şi nouă de lupi, nouăzeci şi nouă de zmei”, ca folosindu-se „cu labele zgâriind, cu dinţii rumpând, cu buzele sugând, cu limbele lingând, cu cozile măturând” să scoată boala de cel-perit „din capul lui N., din stupuşul urechilor, din luminile ochilor, din smârcul nasului, din faţa obrazului, din aparătuşul limbii”.
Pelinul era de asemenea folosit și în descântece de dragoste și dor :
“Se descântă cu nouă pietre la râu și cu pelin și se zice vorbele:
Cum spală apa tote petrile,
Așa să se spele dorul de la cutare.
Cu pelinul îl împelinat,
Cu petrile îl împietrit,
De la cutare îl potolit!”
Pelinul , plantă de o eleganță și înțelepciune aparte , nu mai crește acum spontan pe șanțurile și în curțile oamenilor, decât cultivat.
Poate a considerat că omenirea nu mai are nevoie de el așa cum obișnuia înainte, însă eu cred că avem nevoie de el acum mai mult ca oricând.
Bibliografie:
Gr.G Tocilescu: Vrăji și descântece
Cornel Dan Niculae : Mătrăguna, o etnobotanică magică. Leacuri și remedii magice.
John M Riddler : Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau
Ion Ghinoiu: Dicționar mitologie română
Florile și legendele lor
Brebenocul (Vinca Minor L.)
Local cunoscut sub diverse
denumiri: barvin, bărbănoc,saschiu, zasiu, foiachiu.
Legendele din Moldova şi Muntenia spun că planta îşi trage originea de la un
oarecare Toader Bărbănoc, care s-a prefăcut în această plantă cu frunze tari, lucitoare şi târâtoare pe pământ.
Sau că a răsărit din trupul unei fete urmărită de turcii păgâni.
Fata a căzut în genunchi, rugându-se lui Dumnezeu s-o salveze – pământul s-a des-
chis şi a înghițit -o . De atunci în Moldova este obiceiul ca fetele când se mărită să-şi
facă din brebenoc cununa de mireasă pe cap.
Brebenocul se întâlnea în recuzita
de nuntă cu rol de însemn pentru costumul de mireasă din zona Camenca. Coroana
miresei era completată cu două bucheţele mici, numite codiţe de barvin, alcătuite din
frunze de brebenoc legate cu aţă de lână roşie.
Utilizate ca podoabă, în plan semantic aceste frunze veşnic verzi aduc în atenţie simbolul vitalităţii şi fertilității. Alexandru Hașdeu, în comentariile sale despre creaţia populară, nota, printre altele, că prin florile verzi moldovenii au în vedere
brebenocul, că această plantă simbolizează dragostea feciorelnică.
În sudul Transilvaniei Brebenocul era simbol al nemuririi. În Mărginimea Sibiului frunza se folosea în practicile magice de prognozare a sănătății familiei . În seara de Anul Nou fiecare membru al familiei îşi punea câte o frunză într-un vas
cu apă. Dacă frunza se păta ori se înnegrea până dimineața, era semn că persoana
respectivă se va îmbolnăvi.
În Maramureş se împletesc cununi
de bărbănoc pentru steagul de nuntă.
Macul ( de câmp Papaver rhoeas) / (de grădină Papaver somniferum) fam. Papaveraceae.
Denumiri populare: paparună, somnișor, măcuț, păpăruie, macul cucului, mac iepuresc, mac păsăresc, paparoane, pipaci, pipiloare.
După o legendă din Muntenia macul a fost orânduit de Dumnezeu să fie alb şi curat
ca sufletul nevinovat al unui copil. Atunci când Iisus era dus spre Golgota, macul a prins în potirul florilor, picăturile de sânge Dumnezeiesc. Iisus, văzându-i râvna, l-a sărutat şi i-a spus: “De-acum înainte să fii roşie ca sângele pe care-l porţi în cupa florilor tale şi ani după ani, să înviorezi cu roşu petalelor tale, covorul câmpiilor, după tot pământul, purtând în coloarea lor, mărturia suferinţei mele”.
O altă legendă povesteşte despre durerea sufletului de mamă care şi-a pierdut copilul.
Căutându-l a trecut printr-un câmp de mărăcini. Din picăturile de sânge ale ei au răsărit florile de mac mari şi roşii.
Vasile Alecsandri, atestă macul, în culegerile sale ca buruiană de leac pentru a ostoi focul pasiunii :
“Mergi în câmp de-alege-un smoc/ Tot de mac şi busuioc/ Să-mi stingi inima de foc.”
Seminţele de mac se foloseau în practicile magice de invocare a ploii, fiind turnate în fântână pe timp de secetă. Legătura macului cu zeul cerului, după unii cercetători, se reflectă în denumirea acestei plante: rom. păpărună < lat. papaver, bg. paparuga, alb. paparune etc. Ceea ce ar putea asocia planta cu jocul paparudei și cu numele slav al zeului cerului Perun .
Macul era considerat un bun apărător împotriva forţelor malefice. Astfel, la Sfântul Gheorghe femeile presărau cu seminţe de mac împrejurul casei, rostind:
“Când vrăjitoarea va strânge sămânţa de mac, atunci să-mi ia mana de la vacă.”
La mai multe popoare miresele, mergând la cununie, îşi puneau în pantofi atâtea fire de mac, câţi copii doreau să aibă.
Macul este de altfel folosit , împreună cu alte plante în ceremonialul primei băi a noului născut, practică arhaică de purificare, apei revenindu-i rolul primordial; moașa prepară baia, scalda sau scăldăușa, punând în apă busuioc, fire de grâu, mărar, mentă, romaniță și semințe de mac.
Semințele de mac sunt prezente în unele culte de pomenire a morților , așa cum relatează Ion Ghinoiu: ” La înmormântare, în unele sate bănăţene, se puneau seminţe
de M. în sicriu pentru a fi numărate de
mort să-i treacă timpul, şi să uite de cei
de care s-a despărţit. “
Lăcrămioara – Convallaria majalis –
Cunoscută și sub denumirea de mărgăritar, mărgăritărele, clopoței, suflețele georgițe, cerceluș; ca și ghiocelul, înflorește foarte timpuriu și simbolizează puritatea și
iubita, fiind, în concepția tradițională și în creația poetică a lui Vasile Alecsandri, o plantă care atrage „fermecătoare” (EVSEEV,p.116″)
“Multe flori lucesc în lume/, Multe flori mirositoare/. Dar ca voi, mici lăcrimioare/, N-are-n lume nici o floare/, Miros dulce, dulce nume.”
Lăcrimioara este o floricică delicată, asociată, in lirica noastră populară cu DORUL :
“Eu aştept, mândră, să vii/ Cu-n buchet de lăcrimioare/ Şi cu dor de fată mare
Sau
Frunzii verde sălcioară,
/ Măriucă, Mărioară
Ce porți tu la inimioară? /- Mărgărit și tămâioară / – Dă-i și neică-i mărgărit,/Ca să-i treacă de iubit./Că dragostea de la tine./M -a nebunit, vai de mine !”
Conform legendelor ea provine din lacrimile de dor și jale , vărsate de fete sau feciori de crai îndurerați care-și plâng iubitul sau chiar sora, în urma unei morți mai mult sau mai puțin violente.
Laleaua – Tulipa
Deși asociată in zilele noastre cu Olanda, ea ar fi originară din Kazahstan.
Primii care ar fi cultivat lalelele transformându-le din flori sălbatice în flori cu scop ornamental , ar fi fost însă, turcii care ar fi cucerit o parte din țară, în sec al XVI- lea.
De altfel și denumirea latină de lalea „tulipa” își are etimologia în turcescul „tulbend” (turban).
Din prima jumătate a sec. al XVII-lea, în urma târgurilor anuale de lalele desfăşurate în Olanda şi în alte ţări din Occident, această floare s-a răspândit şi în ornamentica românească (zonele Brăila, Bărăgan, Moldova, Oltenia).
Este una din cele mai des întâlnite flori în compoziţiile ornamentale de la noi, regăsindu -se pe lăzile de zestre și scoarțele oltenești.
Laleaua este de asemenea atestată și în cântecul liric, precum cel de haiducie:
Frunză verde trei lalele/ Mult mi-i ciudă şi mi-i jele,/ Când văd frunza- n codru verde/ De pe ramuri cum se pierde,
Sau , în cântece de înstrăinare:
Frunză verde ş-o lalea/ S-a dus cucul de
pe-aici/ Şi şi-a lăsat puii mici.
Ea este asociată cultului morților:
“Un obicei practicat pentru cei morți este cel din Joia Mare din săptămâna Patimilor când, sătenii se trezesc la ora patru
dimineața pentru a-și comemora moșii. Aprind focuri în fața caselor apoi merg la cimitir. Fiecare bătrână ține în mână câțiva coceni pe care ii aprinde în fața mormintelor celor decedați, un buchet de lalele și tămâie. Cei vii încep să-i roage pe cei morți să revină pe această lume și să vadă ce s-a mai întâmplat cu familiile lor. La întoarcere femeile fac colaci și cozonaci pe care ii dau de pomană.”
Laleaua ia adesea formă antropomorfă masculină sau feminină, în legendele noastre românești; ea este fie un tânăr crai care moare împreună cu iubita sa:
“Din bulbi, puţini, dar de lalea./Şi se mai spune că trăia/Demult un tânăr ce iubea/O mândră fată, însă ea/De tânără chiar a murit./Aceasta când a auzit/Viteazul, calul şi-a luat/Şi să o vadă a plecat./Dar, de pe-o stâncă prăbuşit,/Cu ea prin moarte s-a unit./Din sângele ce a pierdut,/Lalelele s-ar fi făcut.”
Fie o tânără fată care izgonită de acasă de către mama sa vitregă, călătorește până ce ajunge în Mehedinți. Se spune că fata ar fi plâns atât de mult încât lacrimile ei s-au transformat în lujere de lalea galbenă. Legenda face referire la specia protejată prin lege , Tulipa hungarica , Laleaua galbenă de Cazane sau Laleaua bănățeană, care este unică în lume .
Floarea Rușinii – Lat. Daucus carota
Cunoscută sub denumirile de rușinea fetei, buruiana-rușinii, cinstea-femeilor, cinstea-fetei, morcov-de-câmp, morcov-sălbatic, pătrunjel-sălbatic, rușinoasă.
Legenda atașată acestei frumoase și dantelate flori sălbatice îmi este extrem de dragă, deoarece o știu de mică, de la mama care o cunoaște la rândul său de la străbunica.
Se spune că demult , era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Aceasta era roşie în mijloc și foarte puțin albă pe margine. Conform spuselor bătrânilor partea albă reprezenta nerușinarea și nepăsarea iar partea roşie simboliza înroşirea obrajilor omului de ruşine ; rușinea omenească.
Cu timpul, inflorescența roşie s-a diminuat treptat, floarea devenind complet albă, având în cazuri foarte rare, un punct roșu ,abia perceptibil , în mijloc , ceea ce însemna că ruşinea pierea încet , încet dintre oameni.
Țin minte că povața , deși cu tâlc, îmi lăsa mereu un gust amar ascultând -o , căci știam poate undeva în subconștient, că rușinea omenească, într-adevăr, nu mai este ce a fost o dată.
Bibliografie:
“Dicționar mitologie în română ” Ion Ghinoiu
Olimpia Sava COLECŢIA LEGENDE VOLUMUL 1 Legende despre plante
Maria Ciocanu – Florile în Panteonul românesc
Legende despre flori și păsări (ed. Ioan Șerb) (1990)
Maria Ciocanu – Florile în Panteonul românesc
Ivan Evseev -Dicționar de Simboluri și Arhetipuri Culturale
Antonescu Romulus – Dicționar Simboluri Credinte Traditionale Romanest
Fermecătoarea Viorea-Arhetipul Fecioarei în legendele populare românești
Vioreaua (Lat. Scilla bifolia) , cu petalele sale delicate și albastre , este prima floare care apare în pădure spre sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie și a doua care se arată după ghiocel, în zonele de deal și câmpie.
Personal, o asemăn unui giuvaier care îmi face ființa să vibreze așa cum vibrează și ea sub zumzetul albinelor cu care își împarte fericită prețiosul nectar.
Cunoscută sub denumirile sale populare drept ceapa-ciorii, gheocel albastru, furcuța Paștelui sau viorică, această frumoasă și gingașă floare de primăvară, capătă în legendele folclorului nostru, atributele unei unei tinere fete cu ochii albaștri , frumoasă și curată la trup și la suflet, care poate înțelege nemijlocit , graiul florilor.
Printr-o serie de întâmplări este metamorfozată în viorea, fie de către Zâna Florilor fie de către un înger bine-voitor, prin porunca lui Dumnezeu.
Maria Ciocanu, relatează în lucrarea sa “Florile în panteonul românesc” , că Viorica a fost, conform unor legende, o copilă frumoasă, dar orfană de mamă. Mama vitregă o maltrata, până când a dus-o la marginea pădurii şi a aruncat-o în omăt, crezând că va îngheţa. Deşi micuţă şi firavă, fetiţa a rezistat frigului, dar s-a transformat într-o floricică mică, de atunci înflorind primăvara.
Aproape în toate versiunile acestor legende, fata este cea care , nu se poate adapta lumii profane în care trăiește și își dorește să fie transformată într-o floare care să aibă culoarea ochilor săi și care să aducă oamenilor speranța luminii și vestirea primăverii.
Ea întrupează așadar, arhetipul Fecioarei fiind corelată cu momente de tranziție: nunta (cununa miresei) sau moartea prematură (cununa tinerilor nelumiți): „Se făceau cu ele cununițe și se puneau pe mormântul fetelor și flăcăilor” ( Delia Ana Maria Răchisan ; Butură 1979: 248).
Este asociată somnului veşnic (somnul de veci feciorelnic), așa cum apare într-un bocet bucovinean cules la sfîrşitul secolului al X lX -lea :
„Scoală, scoală, mamă, scoală,
Că ţi-a fi destul de-aseară !
Că de-asear’ ai adormit
Şi mai mult nu te-ai trezit…,
Dragele mele picioruţe,
Cum s-or face flori albuţe…
Din mînuţe Viorele,
Din cosiţe Micşunele
Din guriţă Tămîiţă,
Pomişori din ochişori,
Lutişor din trupuşor.“ (38, p. 513, 515. Oișteanu Andrei).
Vioreaua este floarea ce se regăsește la convergența dintre două lumi : Copilărie – Adolescență; răsare din bezna primordială (Iarna) și aduce lumina solară (Primăvara); ea este prezentă atât în ritul nuntirii(Viața ) cât și în cel al înmormântării tinerilor (Moartea) ; cutreieră pământul sub formă umană , însă negăsindu- și rostul, tranzitează în tărâmul florilor ; este conexiunea noastră cu lumea vegetală și puntea mitică dintre om și natură.
N.B. Albastrul său prețios era folosit de către străbunicele noastre pentru a colora textilele și ouăle de Paști.
Bibliografie:
Maria Ciocanu: Florile în panteonul românesc
Tony Brill: Legendele Florei
Delia Ana Maria Rachisan : Plante de leac între sacru și profan.
Oișteanu Andrei: Motive și semnificații mito -simbolice în cultura tradițională românească
Noaptea Sfântului Andrei -Strigoiul, suflet rătăcit
Țin minte și acum groaza pe care am resimțit-o în corp când, în seara Sfântului Andrei , mătușa mea mi-a povestit pentru prima oară despre strigoi.
Avea câțiva căței de usturoi în buzunar , pe care scoțându-i, i-a spus mamei pe un ton grav și afectat: ” Să nu uitați să ungeți ușile și ferestrele în seara aceasta , că e rău de strigoi ! “
Nu cred că trebuie să detaliez cât de terifiată a fost mintea mea de copil de 11 ani , în noaptea aceea.
Strigoiul – Etimologie și Origini
Dar ce este un strigoi? Știm atât de mult și totuși atât de puțin despre această nălucă ce s-a conturat atât de lacunar în conștientul nostru colectiv , modern.
Etimologic, cuvântul Strigoi , își are originea în limba Latină : strigosus – descărnat, strix și Greacă : strī̆ga , desemnând o pasăre fantastică, ce se aseamănă cu bufniţa sau cucuveaua și care suge noaptea, sângele copiilor mici.
Prin extensie ea definește un spirit malefic nocturn , de regulă feminin , de unde și cuvântul STREGA -vrăjitoare , în limba italiană , Strzyga, strzygon „vedenie
nocturnă, vampir” în poloneză, striga – „vrăjitoare, vrăjitor”, în cehă.
Pe meleagurile noastre Striga sau Cucuveaua, este o pasăre a morții. Ea, împreună cu alte păsări de pradă și nocturne , precum Uliul, Vulturul, Bufnița, Corboaica , sunt personificări ale Zeiței Avimorfe a Morții și a Lumii de dincolo , Gaia sau Gia Samogia din Cântecul Zorilor , cea care scoate sufletul din trup și trece numele omului condamnat, cu condeiul în dreptul morților.
În mitologia românească, ea mai este asimilată și cu strigoaica (strigoiul de sex feminin), sau cu fluturele de noapte numit Cap De Mort (Acherontia atropos), considerat aducător de boli şi nenorociri.
Striga este de altfel, una din formele pe care le poate lua strigoiul, pentru a se încuiba în inima victimelor sale (îndeosebi copii); de aceea, este prinsă şi străpunsă cu un ac în grinda casei, asemeni strigoiului care este imobilizat prin înfigerea unui par sau rug, în inimă.
În concepția populară , strigoii pot fi de două feluri :
Strigoi Viu, adică o fiinţă omenească venită pe lume în anumite condiții nefavorabile (născută cu tichie sau căiţă pe cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă scurtă, din relații incestuoase sau în urma unui blestem), care în timpul zilei duce o viață normală, însă care noaptea,întocmai asemeni unui vrăjitor, călătorește cu sufletul, sau dublura eterică , părăsind corpul, pentru a experimenta lumea fizică luând alte forme fizice (cel mai adesea de lup, pisică sau alte animale necurate).
Datorită capacității sale de metamorfozare cu precădere în lup, strigoiul viu întrunește aceleași caracteristici ca și pricoliciul, care , deși ființă licantropă, se deosebește de aproapele său, vârcolacul.
Strigoiul mort, este sufletul strigoiului viu, care după moarte este condamnat la rătăcire eternă, pe tărâmul lumesc. Este omul mort care nu a avut parte de slujba înmormântării, sau cel peste cadavrul căruia a trecut pisica, în timpul priveghiului; Ei mai sunt și vrăjitorii din timpul vieții (strigoii vii), sinucigașii și cei morți de moarte năpraznică.
Ambele categorii,sunt suflete chinuite și malefice, al căror unic scop este să aducă teroare în lumea celor vii. Ei sug sângele sau vlaga, oamenilor , pentru a-şi reface forţele. Fură mana sau forța vitală a oamenilor, a recoltelor și laptele animalelor,distrug căsătorii și cămine.
Credința aceasta în strigoi, rezidă în convingerea strămoșilor noștri geto-daci , că sufletul omului, dăinuie în post existență.
Pentru bătrâni, sufletul este însăși suflarea omului,intrarea și ieșirea lui fiind gura ; de aceea, în cazul lunaticilor, nu se recomanda mutarea poziției corpului, considerându-se că sufletul, finalizându -și călătoria în eter , nu ar mai putea găsi calea înapoi.
Tot din același motiv, gura mortului este umplută ritualic cu pietricele, pentru a bloca accesul sufletului înapoi în corp, evitându -se astfel rătăcirea lui pe tărâmul acesta sub forma strigoiului mort.
Această credință că sufletul intră la naștere pe o gură și iese la moarte pe altă gură, o regăsim și în ritualul întoarcerii oalelor cu gura-n jos, din noaptea Sfântului Andrei.
În lucrarea sa ” Lumea de aici, Lumea de dincolo” , Ion Ghinoiu susține că Oala și strachina de pământ sunt în graiul popular, termeni de comparație pentru trupul și sufletul omului.
Putem concluziona așadar că prin gândire simpatetică, țăranul român , încerca evitarea ocupării oalelor din casă cu sufletele rătăcite ale strigoilor.
Sufletul ca Umbra
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând, dacă erau întrunite anumite condiții.
El putea lua forma unui animal în cazul strigoilor, ori era deseori identificat cu Umbra sau Sufletul.
De altfel în credința populară , Stafiile sunt sufletele morţilor „cărora li s-a luat umbra” cu prăjina şi care a fost pusă la temelia unei case.
“Stafiile oamenilor cărora li s-a luat umbra sunt considerate drept genii păzitoare ale casei (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni)”.
“Ele umblă noaptea prin casă, căutând de mâncare. De aceea, ca să le îmbuneze, oamenii le pun de mâncare, mai ales vin, apă, lapte, pâine sau mămăligă”. Ivan Evseev.
La baza credinței în strigoi stă așadar ideea că sufletul morților este pururea înfometat.
Pomenile, parastasele și ofrandele aduse moșilor atât de des sărbătoriți în cultura noastră, au la rădăcină și teama că sufletele celor morți, ar putea răbda de foame , situație în care, ar încerca să se hrănească din mana celor vii, atacurile petrecându-se cel mai adesea , în rândul rudelor defunctului.
Pe lângă întoarcerea oalelor cu gura în jos, o armă potentă împotriva strigoilor de orice fel este, evident , usturoiul.
Se credea de altfel, că oamenii care nu mănâncă usturoi şi se feresc de tămâie sunt strigoi vii.
Dar v-ați întrebat vreodată de ce este usturoiul atât de important în ritualurile împotriva spiritelor rătăcite ? Sigur că putem argumenta că o însușire importantă o au mirosul caracteristic și acțiunea fitoterapeutică în cazul răcelilor , el fiind un antibiotic natural.
Însă eu cred că un răspuns mai complet, îl putem găsi în Ayurveda, medicina tradițională Indiană.
Conform Ayurveda, alimentele sunt grupate în trei categorii:
-sattva – cele generatoare de echilibru și armonie , ducând la starea ideală, de iluminare.
-rajas – cele ce favorizează mișcarea și activitatea, însă care consumate în exces duc la stres, suprastimulare și la agitație.
-tamas- cele ce sunt asociate centrului energetic al rădăcinii și care consumate în exces duc la ignoranță, lene, pesimism.
Usturoiul face parte din alimentele ce se încadrează la ultimele două categorii; el ancorând conștiința mai mult în realitatea tridimensională, în detrimentul meditației și al ascensiunii, deci obstrucționând ochiul minții și al intuiției , cel care ar putea percepe , mai ales în această perioadă, subtilitățile lumii de dincolo și implicit prezența strigoilor.
Desigur că poveștile cu strigoi mai au la bază și adevărate drame petrecute în urma morților clinice. Astfel de întâmplări nu sunt de minimalizat și arată cât de fragilă este logica omului atunci când este pusă față-n față cu frica de necunoscut.
Dar fie de credeți ori nu în existența strigoilor, orice formă ar lua aceștia în percepția voastră , energia ce plutește în atmosferă, în seara aceasta este una de necontestat!
Așa că vă doresc să stați la adăpostul conștiinței voastre și să profitați de magia acestei nopți așa cum considerați mai bine de cuviință.
Bibliografie si resurse :
Magia și Ființele fantastice din Arhaicul Românesc- Cornel Dan Niculae
Înmormântarea la Români , Studiu Etnografic -S.FL Marian
Sărbătorile La Români- Tudor Pamfile
Lumea de Aici , Lumea de Dincolo -Ion Ghinoiu
Dicționar de Mitologie Română – Ion Ghinoiu
Dicționar De Magie, Demonologie si Mitologie Românească – Ivan Evseev
Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale – Antonescu Romulus
Superstițiile poporului român – Ciaușanu G.
Păducelul – Străjerul inimii
La intrarea în pădurea din apropierea casei mele, de o parte și cealaltă , asemeni unor viteji străjeri ai vremurilor de demult , stau falnici doi păducei . Nu departe de ei , mai mititei dar plini de fruct , se înalță, măceșii ale caror bobițe lunguiețe și roșiatice , strălucesc sub lumina aurie a soarelui tomnatec .
Doi arbuști ai aceleiasi familii ( Rosaceae), care pe dealurile copilăriei mele , cresc acum foarte aproape unul de celălalt, măceșul și păducelul sau gherghinul , au în concepția noastră populară, calități magice asemănătoare și deseori interschimbabile, cel mai probabil datorită spinilor și însușirilor atribuite acestora.
Unul din rolurile pe care păducelul îl îndeplinește, este acela de arbust protector împotriva strigoilor. Asemeni măceșului, el se pune în mormintele oamenilor considerați strigoi morți, obicei similar întâlnit pretutindeni , la popoarele sud- slavice: la sârbi bătrânele infig 5 cuțite sau 5 bețe de păducel, pentru ca strigoiul să se prindă într-nsele iar în unele locuri din regiunea Kikinda, parul de păducel se înfige direct în pieptul mortului suspectat ; în Bulgaria, ghimpele de păducel , se pune în buricul defunctului, ca metodă preventivă, iar la români se crede că bolnavul care nu poate muri , trebuie scăldat într-o baie de mărăcini , pentru a trece în neființă, mai ușor.
Gh F. Ceaușanu , susține în « Superstitiile Poporului Român » că la Slavii sudici, mărăcinele (măceșul) și ghimpele de păducel , pot oferi protecție împotriva vrăjilor și a duhurilor malefice, ghimpii lor înfigându-se, în acest scop, la uși și ferestre.
La noi păducelul și măceșul erau folosiți similar , îndeosebi în ajunul Sfântului Gheorhe(22 aprilie) când se credea că strigoii și fermecătoarele , umblă noaptea pentru a lua mana oamenilor și a animalelor.
S. Fl. Marian, susține că românii îl întrebuințau și ca gard viu, el având rol protector împotriva « animalelor stricăcioase , amfibiilor veninoase, precum și a oamenilor răutăcioși sau geloși »
Păducelul era cunoscut în Carpați , încă de pe vremea Dacilor , susține Eugen Gherga, el fiind folosit pentru a dezlega vrăjile și deochiul, dar și în ritualurile de primăvară . Din ramurile de păducel înflorit, se realizau porți prin care cel ce trecea , era curățat de păcate și afecțiuni trupești ; toate suferințele celui ce trecea prin acest ritual, rămânând agățate în spinii Păducelului , care era ulterior incinerat. De altfel , se spune din bătrâni, că dacă un om a isprăvit un mare pacat, se duce și se spovedește la gherghinar, care preluând păcatul asupra sa, se usucă și moare.
Reminiscențe ale acestor obiceiuri, le regăsim și ulterior în ritualul mărțișorului , în care fetele agățau firul alb- roșu, purtat în martie , în ramurile de gherghin și măceș înflorite în mai, pentru sănătate , noroc și prosperitate .
Frunzele și coaja de păducel , erau folosite la fumigații iar toiagul din lemnul acestuia, era de ajutor celor cu stări de oboseală.
Păducelul însă, capătă și valențe demonice, asemeni măceșului, el fiind asociat cu Dracul (mai fiind numit popular și Drăcilă). Legenda spune că Dumnezeu, la insistențele dracului să ii dea și lui un pom cu poame, îi oferă acestuia, un gherghin (păducel), ale cărui fructe roșii și făinoase , de sunt consumate, timp de 7 ani, iti este interzis apoi, să mai calci în biserică.
Cu toate acestea, păducelul a fost folosit drept leac în medicina populară , ca remediu împotriva afecțiunii cu același nume : « Cel ce voiește să piardă păducelul (afecțiune a tălpii picioarelor), ia mai multe rămurele și le pune într-o oală la foc să fiarbă. După ce au fiert îndeajuns, lasă zama ce-a ieșit dintr-insul, să mocnească puțin, și apoi oblojește păducelul … Alteori se face cenușă dintr-insele, iar din cenușa ieșită se face leșia cu care se spală apoi păducelul » S.Fl Marian -Botanica Românească
În fitoterapia modernă , păducelul este folosit , ca și în trecut , în deosebi pentru afecțiunile inimii. El îmbunătățește circulatia sanguină și protejează împotriva deteriorării vaselor de sânge. Acțiunea sa , se extinde însă dincolo de planul fizic , căci este folosit drept protecție împotriva strigoilor care fură mana ( forța vitală regăsită în tot și în toate, la fel cum este și sângele în orice corp viu) și mănâncă inima celor apropiați (în cazul strigoilor sud – slavici).
Așadar, acțiunea sa asupra inimii se oglindește și la nivel spiritual și psiho- emoțional. Păducelul reduce stările de anxietate iar căldura sa, el fiind asociat focului și planetei Marte, înmoaie și alină inimile indurerate și îndoliate.
În cultura celtică, el era arbustul zânelor, copacul festivităților de primăvară (Beltane) și al fertilitatii dar și al mortii și al Renașterii .
Tot celții îi foloseau ramurile drept amulete protectoare , în timpul nașterilor, obicei ce se aseamănă uimitor de mult cu cel românesc în care se agățau deasupra patului mamei , crengi de măceș roșu , într-u același scop.
Păducelul întruchipează și arhetipul fecioarei căci una din legendele populare îl înfățișează drept o mândră frumoasă « Mândra Lumii » pe care , Colera o omoară, împreună cu iubitul său , drept pedeapsă pentru că îi e credincioasă acestuia și nu se învoiește să fie a Fiului Ciumei , căruia îi căzuse cu tronc și care moare de inimă frântă, în urma refuzului. Se spune că amândoi au fost îngropați în aceeași groapă și că din ea au răsărit încolăciți ca într-o îmbrățișare păducelul (fata) și iedera (feciorul).
Păducelul este așadar metafora morții dar și a Renașterii sub altă formă. Este elixir pentru inimă și suflet și amuletă împotriva răului și a forțelor sale.
Este lângă noi , de când ne știm , gata să ne ofere din darurile sale prețioase, chiar dacă noi nu suntem încă pregătiți să le primim și ne va fi aproape, până în momentul în care vom simți să ne deschidem inima și să îi urăm bun-venit.
Bibliografie și resurse:
“Legendele Florei” – S. FL Marian
“Botanica Românească”- S.FL Marian
“Credințele și superstițiile Poporului Român ” Gh.F. Ceaușanu
“Celtic Tree Magic: Ogham Lore and Druid Mysteries” Danu Forest
Rodul pământului-plantă oracol în folclorul românesc
Rodul Pământului (L. Arum Dracunculum / Arum Maculatum; Familia Araceae) ;
Denumire Dacică , incertă ; după Dioscoride: KYRIONNEKON ; după Pseudo-Apuleius: ADILA
Denumire Populară : Rodul Pământului , Calendarul Codrului, Piciorul Vițelului, Porumbul Cucului.
Vestitor timpuriu al primăverii, mai precoce chiar decât îndrăgitul ghiocel, rodul Pământului este prima plăntuță ale cărei frunzulițe timide le-am văzut răsărind de sub patul inert al solului pădurii.
Evocator al organelor sexuale atât feminine cât și masculine, așa cum este el , în luna mai, cât și al unei limbi roșii de dragon , așa cum îl întâlnim , mai târziu spre lunile iulie- august, el a fost asociat, de către celți , cu sărbătoarea Beltane , echivalentul Arminden-ului Românesc(1 Mai) și a fost investit cu anumite calități afrodisiace, fiind folosit ,aparent, în leacuri și poțiuni pentru fertilitate, ulterior crezându-se că tinerele fete ar putea rămâne însărcinate, doar privindu-l.
În limba engleză, el este mai larg cunoscut sub denumirea de Cuckoo Pint căci, ciucurele său apare în aceeași perioadă cu sosirea cucilor.
Rodul Pământului -Plantă Oracol în folclorul românesc.
Și la noi, Rodul Pământului , așa cum o sugerează și numele său popular, a căpătat aceeași aură de plantă ce aduce fertilitatea, dar cea a însăși Mamei Glie, căci , Arum dracunculum, ascunde sub învelișul său timid , secretul roadelor holdelor, pe anul respectiv.
Se spune că Rodul Pământului , este cules în dimineața de Paște, pentru a fi citit dar conform credințelor din popor, nu îl găsește oricine și nu oricine îl poate interpreta.
De regulă interpretarea se face prin asocierea părților sale cu roadele pământului (Porumb, Sfeclă , Grâu Orz, Struguri sau Prune). Dacă acestea sunt frumoase și arătoase , atunci se consideră că și holdele au să fie cu rod.
Prin unele părți din România, Rodul Pământului , se planta în grădina fiecărei familii și se interpreta de la an , la an.
După relatările lui Ion Ghinoiu , La 1 februarie, de ziua lui Trif Nebunul, patronul şi protectorul plantei,printre altele, oamenii îi puneau cenuşă la rădăcină (probabil pentru nutrienții oferiți ) , iar de Sânziene îl culegeau şi îl aşezau printre plantele înflorite, gata să rodească.
Deși toxic, dacă era folosit cu atenție de către persoanele pricepute, el era folosit ca leac pentru diferite afecțiuni , precum ascita (afecțiune a ficatului): « Se dădea să se bea rădăcină de pir,rodul pământului şi pelin plămădit în ţuică ».
Artist
Hulton Archive
Digital Art – Illustration
În fitoterapie sunt utilizate rizomul și frunzele, recoltate fie primăvara (martie, aprilie), fie în septembrie.
Preparatele din această plantă sunt utile în astm bronşic, dureri de gât, viermi intestinali, și hemoroizi , sau extern pentru răni,umflături, reumatism.
În Anglia, secolelor 17 și 18, rizomii săi erau transformați în pudră și folosiți ca băutură, în cosmetică și pentru apretarea lenjeriei.
Spre secolul 20 , utilizarea plantei, a încetat, datorită toxicității sale ridicate.
Mare Atentie !! căci în cantități mari sau consumată necorespunzător, această plantă poate provoca paralizia sau chiar moartea! Consumarea fructelor este letală !
Așa că dacă doriți să încercați , tratamente pe baza de Rodul Pământului , consumați doar preparate pregătite de specialiști.
Rodul Pământului și Magia Agrară – Luatul Manei
Poate semnificația din spatele denumirii populare a acestei plante, ne este acum tuturor , evidentă . Însă ce i -a determinat pe străbunii noștri, să fie singurii , cel puțin din câte am putut găsi eu până acum, care au făcut din această plantă , una oracol , investind-o cu proprietăți profetice ?
Rodul pământului , a reprezentat pentru omul arhaic , esența vieții, fără de care nimic , nu putea exista.
Această perspectivă , așa cum susține Ivan Evseev , “pare a fi izvorâtă din credinţa animistă că orice câmp sau holdă posedă o forţă zămislitoare, mana sa, pe care J. Frazer o numea „spiritul grâului”, iar într-o epocă, datând din perioada conviețuirii daco-românilor cu slavii, era personificată în zeul Rod, patron al neamului şi al fecundităţii. “
Fără o recoltă reușită , comunitatea îndura foamete și neajunsuri.
Ivan Evseev relatează mai departe , despre conceptele de rod sau mană , întâlnite din abundență, în folclorul nostru :
« Rodul pământului sau mana câmpului, la daoco-români, constituia o ţintă preferată a duhurilor rele şi obiect al numeroaselor practici de magie neagră.
Vrăjile de acest fel au dăinuit până aproape de timpurile moderne în viaţa satelor.
Existau, desigur, şi vrăjitoare specializate în acest tip de magie agrară:
Watecolor painting
Artist Unknown (Reddit)
„Femeile vrăjitoare iau câteva ouă clocite, un sul, o aţă roşie, un frâu, un biciu, un săculeţ cu busuioc, ceară şi unt de cămilă, pe care il cumpără de la ţigani.
Pe Ia miezul nopţii, vrăjitoarea ia cele pregătite şi se duce Ia locul cu holde.
Întâi îngroapă două ouă clocite la capul locului şi spune că ouăle să fie cu noroc. Apoi îşi leagă săculeţul de piciorul drept, înfrânează sulul, îşi despleteşte părul şi se desface până la brâu, ori chiar de tot. Încalecă pe sul şi, bătându-l cu biciul, fuge de-a lungul locului căruia vrea să-i ia rodul, zicând:
„De la moş (cutare) la mine!„
Se zice aşa de 12 ori, căci aşa-i cu leac, de 12 ori se întoarce spre răsărit şi zice:
„Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului, /Să meargă, să treacă, /Grămadă să facă/în locul arătat. /Că dimineaţă m-am sculat/Şi la câmpuri am plecat, /Cu Maica Domnului m-am întâlnit, /Şi de loc m-am spovedit/Ca să iau/Să nu dau/Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului„(M. Oli-nescu, MitoL. Românească, 12
Gh. Pavelescu consideră că mana e o idee obscură şi vagă, abstractă şi generală, care la români desemnează o forţă ce intervine în viaţa pastorală şi agricolă. »
Rodul Pământului și Feminitatea/Masculinitatea Sacră
Rodul Pământului este o plantă ce îmbină armonios ambele sexe , căci , la o privire mai atentă, sub partea vizibilă , asemeni unui ciucure , numita Spadix, dezvăluim , în învelișul său tăinuit , florile sale unisexuate ce mai târziu vor da naștere fructelor roșii , atât de seducătoare dar toxice. Florile unisexuate au separat o floare bărbătească și una femeiască.
Privind din această perspectivă , Rodul Pământului a fost asociat, în Oracolul Plantele Druizilor , cu uniunea dintre masculin și feminin și lucrurile minunate ce pot lua naștere din aceasta , atunci când cele două energii sunt în echilibru, concept cunoscut și sub denumirea de Alchemical Wedding.
https://www.etsy.com/uk/shop/EmilyBalivet?ref=simple-shop-header-name&listing_id=96171749
Bibliografie și resurse :
http://www.farmacianaturala.com/rodul-pamantului/rodul-pamantului.html
http://www.badwitch.co.uk/2013/06/pagan-eye-cuckoo-pint-wild-arum-or.html
Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească
Dr George Bujorean- Boli, leacuri și plante de leac
Dictionar-mitologie-in-romana.pdf” Ghinoiu.
Read more on Scribd: https://www.scribd.com/doc/321447984
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Daimoni Arhetipali și Umbre ale Psihicului Uman
Făptura mitică, jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului, a bântuit încă din antichitate închipuirea umană.
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe
Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi, că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.
Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate.
Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:
Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.
Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.
- Sunt una din formele pe care o pot lua strigoii vii și strigoii morți.
- Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
- Semnul distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri coada (extensie a coloanei).
În cazul unui copil născut cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând astfel destinul nou-născutului, încercând să îi ofere o viață normală în comunitate.
- Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
- Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină .
- De regulă ei iau forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
- În alte instanțe pricoliciul se adună cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și aducând odată cu ei boala și moartea prin sate.
- În fruntea pricolicilor se află Sărsăilă, căpetenie a demonilor, născut din impreunarea Mumei Pădurii cu Satana.
- În concepția țăranului român pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă în animale, doar cu spiritul.
- Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată nemăritată .
- Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și trup de lup, alteori apare cu cap de lup și trup de om.
- Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât un lup.
După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.
Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.
- În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau cu bărbaţi, noaptea , prin păduri, sub forma unor incubuși.
- Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
- Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
- Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind ținută secret.
Acest tip de comportament era probabil o tentativă a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa.
Vârcolacul – Slovaca: Vrkolak; Ucraineana : Vavkalak
- Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
- Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
- Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
- Reprezentări ale copiilor morți nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad, Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci.
Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :
- Sunt copiii proveniți din legături incestuoase între frați sau veri primari.
- Iau ființă din tărâțele de făină pe care oamenii o cern Duminica.
- Sau când torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.
Se crede că pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.
- Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
- În încercarea de a-i goni, se trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere.
Medicina magică şi folclorul medical.
Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli.
Însă această « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.
Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită probabil de la strămoșii geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice a corpului subtil.
Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.
În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă.
În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.
Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic
Un ritual complex de medicina magică, preventivă, era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului.
Acest ritual era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici.
Regăsim în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari, așa cum a fost relatat de Vulcănescu :
« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și găsite la întâmplare .
Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri, ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)
Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând nuditate rituală : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat.
În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.
Amuleta confecţionată era apoi incantată și investită cu puteri de protecție astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea:
« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă / acum vă dau o
muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/
ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu
purii plina de miere »
*purii-voce, glas
https://www.dictionarroman.ro/?c=purii
Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până la primele simptome ale sarcinii , uneori chiar până la naşterea copilului.
Atunci făcea să sune brâul, pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită din fier – fierul având capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative).
Dacă pricoliciul era desdemonizat, el putea duce o viaţă normala de om. Așa se face, că se încercau o serie de practici cu scop curativ.
Destrigoirea curativă prin Transfer:
Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul.
Destrigoire prin Plante magice cu rol curativ și apotropaic.
Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap.
Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).
Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie.
Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă.
Omagul cu florile sale colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).
Această plantă , era considerată de către bătrâni , o iarba sacră , fiind întrebuințată alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor.
El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini și pe lângă case pentru protecție, împotriva acestora.
Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind prin paralizie respiratorie şi cardiacă).
Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și doborî inamicii, dar și pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora.
Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era recoltată în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia, sau pentru a anestezia durerile, local. Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe.
În mitologia Greacă , se spune că omagul a luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .
Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire
Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie).
Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal.
Licantropul : Dublu sau Alter Ego
Omul fiară din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o afecțiune fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.
Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei entități, care în unele circumstanțe, poate fi greu de stăpânit.
Tudor Pamfile spunea referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”
Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot, în lume.
În unele zone geografice precum America de Sud și Asia, lupul fiind substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând sub forma unui animal, dacă erau întrunite anumite condiții.
Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu, care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală.
Regăsim această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.
În el se relatează, că în momentul nașterii prințului , începu a crește în livada regală , un pomișor.
Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !” , exista riscul ca sufletul prințului să rătăcească sub forma animalului invocat.
Licantropia – consecință a încălcării unor reguli socio-morale și blestem ereditar.
În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale.
Licantropul vine pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că este născut în a treia generație tot din fată nemăritată.
Vârcolacul se urcă la cer pentru a devora luna, pentru că femeile torc noaptea , fără lumânare și mai ales pentru că folosesc fusul în farmece.
Alteori, licantropia este un blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez).
Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale, la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și forma ulterior.
Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând să își recapete înfățișarea inițială.
Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.
« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.
Sufletul iese pe gură , el zboară atunci la lună și trupul rămâne ca și mort.
Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Licantropia și Călătoria Eterică
Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică.
Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.
De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de « SkinWalkers »).
În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate trei modalități :
- metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac, îmbrăcând pielea fiarei, credință generată de vechile ritualuri șamanice sau cele de inițiere ale tinerilor razboinici.
- metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori prin ungerea persoanei cu o alifie magică.
- metamorfozare celestă > persoana se transformă în nopțile cu lună plină.
Licantropia, tradiție totemică , a fost interpretată de-a lungul timpului din diferite perspective.
Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.
În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și a fost percepută drept o pedeapsă divină aruncată asupra păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.
Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune fizică sau o boală mentală.
Am putea argumenta că omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.
Licantropul : Daimon Platonian și Junghian
Adevărul este că licantropul sălășluiește în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.
El ia naștere din suprimarea Daimonului sau a Ghidului Spiritual, care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște.
În accepțiunea Jungiană ,Daimonul, în formă sa benignă, este conștiința noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect canalizată, ne poate conduce către împlinire individuală.
În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul în întunericul inconștientului ; atâta timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică devenind demonică atunci când îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să o realizăm, aspect ce stă în calea desăvârșirii noastre.
Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic, în formă animală, pentru mine un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind ostracizați fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre.
Să sperăm că în ziua de azi am devenit o fărâmă mai înțelepți.
Bibliografie si resurse:
https://www.scribd.com/read/513885070/Mysteries-of-the-Werewolf-Shapeshifting-Magic-and-Protection
The Book of Were-Wolves
https://www.scribd.com/book/264188849
http://www.jamiehall.org/werewam.htm
https://www.sacred-texts.com/cla/hh/hh4100.htm
https://theconversation.com/the-ancient-origins-of-werewolves-104775
Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui după credințele poporului român
Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Romulus Vulcănescu- Mitologie Română
Antoaneta Olteanu -Dicționar de Mitologie: Demoni , Duhuri, Spirite
Cornel Dan Niculaie- Magia și Ființele Fantastice din Arhaicul românesc
Cornel Dan Niculaie- Mătrăguna
Vicu Merlan -Dacia esoterică
De Rituri și Plante 