Tag Archives: legende româneșt

Local cunoscut sub diverse
denumiri: barvin, bărbănoc,saschiu, zasiu, foiachiu.

Legendele din Moldova şi Muntenia spun că planta îşi trage originea de la un
oarecare Toader Bărbănoc, care s-a prefăcut în această plantă cu frunze tari, lucitoare şi târâtoare pe pământ.

Sau că a răsărit din trupul unei fete urmărită de turcii păgâni.
Fata a căzut în genunchi, rugându-se lui Dumnezeu s-o salveze – pământul s-a des-
chis şi a înghițit -o . De atunci în Moldova este obiceiul ca fetele când se mărită să-şi
facă din brebenoc cununa de mireasă pe cap.

Brebenocul se întâlnea în recuzita
de nuntă cu rol de însemn pentru costumul de mireasă din zona Camenca. Coroana
miresei era completată cu două bucheţele mici, numite codiţe de barvin, alcătuite din
frunze de brebenoc legate cu aţă de lână roşie.

Utilizate ca podoabă, în plan semantic aceste frunze veşnic verzi aduc în atenţie simbolul vitalităţii şi fertilității. Alexandru Hașdeu, în comentariile sale despre creaţia populară, nota, printre altele, că prin florile verzi moldovenii au în vedere
brebenocul, că această plantă simbolizează dragostea feciorelnică.

În sudul Transilvaniei Brebenocul era simbol al nemuririi. În Mărginimea Sibiului frunza se folosea în practicile magice de prognozare a sănătății familiei . În seara de Anul Nou fiecare membru al familiei îşi punea câte o frunză într-un vas
cu apă. Dacă frunza se păta ori se înnegrea până dimineața, era semn că persoana
respectivă se va îmbolnăvi.

În Maramureş se împletesc cununi
de bărbănoc pentru steagul de nuntă.

Denumiri populare: paparună, somnișor, măcuț, păpăruie, macul cucului, mac iepuresc, mac păsăresc, paparoane, pipaci, pipiloare.

După o legendă din Muntenia macul a fost orânduit de Dumnezeu să fie alb şi curat
ca sufletul nevinovat al unui copil. Atunci când Iisus era dus spre Golgota, macul a prins în potirul florilor, picăturile de sânge Dumnezeiesc. Iisus, văzându-i râvna, l-a sărutat şi i-a spus: “De-acum înainte să fii roşie ca sângele pe care-l porţi în cupa florilor tale şi ani după ani, să înviorezi cu roşu petalelor tale, covorul câmpiilor, după tot pământul, purtând în coloarea lor, mărturia suferinţei mele”.
O altă legendă povesteşte despre durerea sufletului de mamă care şi-a pierdut copilul.

Căutându-l a trecut printr-un câmp de mărăcini. Din picăturile de sânge ale ei au răsărit florile de mac mari şi roşii.

Vasile Alecsandri, atestă macul, în culegerile sale ca buruiană de leac pentru a ostoi focul pasiunii :

“Mergi în câmp de-alege-un smoc/ Tot de mac şi busuioc/ Să-mi stingi inima de foc.”

Seminţele de mac se foloseau în practicile magice de invocare a ploii, fiind turnate în fântână pe timp de secetă. Legătura macului cu zeul cerului, după unii cercetători, se reflectă în denumirea acestei plante: rom. păpărună < lat. papaver, bg. paparuga, alb. paparune etc. Ceea ce ar putea asocia planta cu jocul paparudei și cu numele slav al zeului cerului Perun .

Macul era considerat un bun apărător împotriva forţelor malefice. Astfel, la Sfântul Gheorghe femeile presărau cu seminţe de mac împrejurul casei, rostind:

“Când vrăjitoarea va strânge sămânţa de mac, atunci să-mi ia mana de la vacă.”

La mai multe popoare miresele, mergând la cununie, îşi puneau în pantofi atâtea fire de mac, câţi copii doreau să aibă.
Macul este de altfel folosit , împreună cu alte plante în ceremonialul primei băi a noului născut, practică arhaică de purificare, apei revenindu-i rolul primordial; moașa prepară baia, scalda sau scăldăușa, punând în apă busuioc, fire de grâu, mărar, mentă, romaniță și semințe de mac.

Semințele de mac sunt prezente în unele culte de pomenire a morților , așa cum relatează Ion Ghinoiu: ” La înmormântare, în unele sate bănăţene, se puneau seminţe
de M. în sicriu pentru a fi numărate de
mort să-i treacă timpul, şi să uite de cei
de care s-a despărţit. “

Cunoscută și sub denumirea de mărgăritar, mărgăritărele, clopoței, suflețele georgițe, cerceluș; ca și ghiocelul, înflorește foarte timpuriu și simbolizează puritatea și
iubita, fiind, în concepția tradițională și în creația poetică a lui Vasile Alecsandri, o plantă care atrage „fermecătoare” (EVSEEV,p.116″)

“Multe flori lucesc în lume/, Multe flori mirositoare/. Dar ca voi, mici lăcrimioare/, N-are-n lume nici o floare/, Miros dulce, dulce nume.”

Lăcrimioara este o floricică delicată, asociată, in lirica noastră populară cu DORUL :

“Eu aştept, mândră, să vii/ Cu-n buchet de lăcrimioare/ Şi cu dor de fată mare
Sau
Frunzii verde sălcioară,
/ Măriucă, Mărioară
Ce porți tu la inimioară? /- Mărgărit și tămâioară / – Dă-i și neică-i mărgărit,/Ca să-i treacă de iubit./Că dragostea de la tine./M -a nebunit, vai de mine !”

Conform legendelor ea provine din lacrimile de dor și jale , vărsate de fete sau feciori de crai îndurerați care-și plâng iubitul sau chiar sora, în urma unei morți mai mult sau mai puțin violente.

Deși asociată in zilele noastre cu Olanda, ea ar fi originară din Kazahstan.
Primii care ar fi cultivat lalelele transformându-le din flori sălbatice în flori cu scop ornamental , ar fi fost însă, turcii care ar fi cucerit o parte din țară, în sec al XVI- lea.

De altfel și denumirea latină de lalea „tulipa” își are etimologia în turcescul „tulbend” (turban).

Din prima jumătate a sec. al XVII-lea, în urma târgurilor anuale de lalele desfăşurate în Olanda şi în alte ţări din Occident, această floare s-a răspândit şi în ornamentica românească (zonele Brăila, Bărăgan, Moldova, Oltenia).

Este una din cele mai des întâlnite flori în compoziţiile ornamentale de la noi, regăsindu -se pe lăzile de zestre și scoarțele oltenești.

Laleaua este de asemenea atestată și în cântecul liric, precum cel de haiducie:

Frunză verde trei lalele/ Mult mi-i ciudă şi mi-i jele,/ Când văd frunza- n codru verde/ De pe ramuri cum se pierde,

Sau , în cântece de înstrăinare:

Frunză verde ş-o lalea/ S-a dus cucul de
pe-aici/ Şi şi-a lăsat puii mici.
Ea este asociată cultului morților:

“Un obicei practicat pentru cei morți este cel din Joia Mare din săptămâna Patimilor când, sătenii se trezesc la ora patru
dimineața pentru a-și comemora moșii. Aprind focuri în fața caselor apoi merg la cimitir. Fiecare bătrână ține în mână câțiva coceni pe care ii aprinde în fața mormintelor celor decedați, un buchet de lalele și tămâie. Cei vii încep să-i roage pe cei morți să revină pe această lume și să vadă ce s-a mai întâmplat cu familiile lor. La întoarcere femeile fac colaci și cozonaci pe care ii dau de pomană.”

Laleaua ia adesea formă antropomorfă masculină sau feminină, în legendele noastre românești; ea este fie un tânăr crai care moare împreună cu iubita sa:

“Din bulbi, puţini, dar de lalea./Şi se mai spune că trăia/Demult un tânăr ce iubea/O mândră fată, însă ea/De tânără chiar a murit./Aceasta când a auzit/Viteazul, calul şi-a luat/Şi să o vadă a plecat./Dar, de pe-o stâncă prăbuşit,/Cu ea prin moarte s-a unit./Din sângele ce a pierdut,/Lalelele s-ar fi făcut.”

Fie o tânără fată care izgonită de acasă de către mama sa vitregă, călătorește până ce ajunge în Mehedinți. Se spune că fata ar fi plâns atât de mult încât lacrimile ei s-au transformat în lujere de lalea galbenă. Legenda face referire la specia protejată prin lege , Tulipa hungarica , Laleaua galbenă de Cazane sau Laleaua bănățeană, care este unică în lume .

Cunoscută sub denumirile de rușinea fetei, buruiana-rușinii, cinstea-femeilor, cinstea-fetei, morcov-de-câmp, morcov-sălbatic, pătrunjel-sălbatic, rușinoasă.

Legenda atașată acestei frumoase și dantelate flori sălbatice îmi este extrem de dragă, deoarece o știu de mică, de la mama care o cunoaște la rândul său de la străbunica.

Se spune că demult , era o floare care se numea floare ruşinii şi creştea peste tot. Aceasta era  roşie în mijloc și foarte puțin albă pe margine. Conform spuselor bătrânilor partea albă reprezenta nerușinarea și nepăsarea  iar partea roşie simboliza înroşirea obrajilor omului de ruşine ; rușinea omenească.
Cu timpul,  inflorescența roşie s-a diminuat treptat, floarea devenind complet albă, având în cazuri foarte rare, un punct roșu ,abia perceptibil , în mijloc , ceea ce însemna că ruşinea pierea încet , încet dintre oameni.

Țin minte că povața , deși cu tâlc, îmi lăsa mereu un gust amar ascultând -o , căci știam poate undeva în subconștient, că rușinea omenească, într-adevăr, nu mai este ce a fost o dată.