Pricolici-Tricolici- Vârcolac :  Daimoni Arhetipali și Umbre ale Psihicului Uman

MONSTER, 1493. Part-wolf, part-human monster. Woodcut from the Nuremberg Chronicle

Făptura mitică,  jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului,  a bântuit încă din antichitate închipuirea umană. 

Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe

Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi,   că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.

Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate. 

Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:

Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.

Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.

  • Sunt una din formele pe care o pot lua  strigoii vii și strigoii morți.
  • Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
  • Semnul  distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri  coada (extensie a coloanei). 

În cazul unui copil născut  cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând  astfel  destinul nou-născutului, încercând  să îi ofere o viață normală în comunitate. 

  • Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
  • Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină . 
  • De regulă  ei iau  forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
  • În alte instanțe pricoliciul se adună  cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și   aducând odată cu ei boala și moartea prin sate. 
  • În fruntea pricolicilor se află  Sărsăilă, căpetenie a demonilor,  născut din impreunarea Mumei Pădurii  cu Satana.  
  • În concepția țăranului român  pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă  în animale, doar cu spiritul.
  • Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată  nemăritată . 
  • Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt  zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și  trup de lup, alteori apare cu cap de lup și  trup de om.
  • Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât  un lup.

După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.


Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.

  • În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau   cu bărbaţi, noaptea , prin păduri,  sub forma unor incubuși.
  • Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
  • Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
  • Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind  ținută secret. 

Acest tip de comportament era probabil o tentativă  a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa. 

Vârcolacul – Slovaca: Vrkolak; Ucraineana : Vavkalak

  • Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
  • Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
  • Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
  • Reprezentări ale copiilor morți  nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad,  Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci. 

Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :

  • Sunt copiii proveniți din legături incestuoase  între frați sau veri primari. 
  • Iau ființă din tărâțele de făină   pe care oamenii o cern Duminica. 
  • Sau când  torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.

Se crede că  pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a  ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.

  • Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
  • În încercarea de a-i goni, se  trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă  cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere. 


Medicina magică şi folclorul medical.

Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului  Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența  sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli. 

Însă această  « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.

Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită  probabil de la strămoșii  geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic  afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice  a corpului subtil. 

Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.

În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă. 

În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.

Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic

Un ritual complex de medicina magică, preventivă,  era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului. 

Acest ritual  era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau  celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici. 

Regăsim  în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari,  așa cum a fost relatat de Vulcănescu : 

« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și  găsite la întâmplare .

Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri,  ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)

Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând  nuditate rituală  : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat. 

În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.

Amuleta confecţionată era apoi incantată și  investită  cu puteri de protecție  astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea: 

« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă  / acum vă dau o

muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/

ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu

purii plina de miere »

*purii-voce, glas 

https://www.dictionarroman.ro/?c=purii

Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până  la primele simptome ale sarcinii , uneori  chiar până  la naşterea copilului.

Atunci făcea să sune brâul,  pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită  din fier – fierul având  capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative). 

Dacă pricoliciul era desdemonizat, el  putea  duce o  viaţă normala de om. Așa se face,  că  se încercau o serie de practici cu scop curativ. 

Destrigoirea curativă  prin Transfer:

Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine  care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul. 

        Destrigoire prin Plante magice cu rol     curativ și apotropaic.

Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap. 

Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).

Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când  doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie. 

Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă. 

Aconitum . Vintage illustration Pinterest

Omagul cu florile sale  colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările  anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).

Această  plantă , era considerată   de către  bătrâni ,  o iarba sacră , fiind întrebuințată  alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și  Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor. 

El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini  și pe lângă  case pentru protecție,  împotriva acestora.

Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind  prin paralizie respiratorie şi cardiacă). 

Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și  doborî  inamicii, dar și  pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora. 

Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era  recoltată  în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni  în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia,  sau pentru a anestezia durerile, local.  Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe. 

În mitologia Greacă , se spune că  omagul a  luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .

Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire 

Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al  vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie). 

Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât  și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături  și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.

Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.

Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură  , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși  pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta  în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal. 

Licantropul : Dublu sau  Alter Ego

Werewolf attack—Woodcut of the sixteenth century by Lucas Cranach the Elder, 1512 [132]. 

Omul fiară  din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o  afecțiune  fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.

Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei  entități, care în unele circumstanțe,  poate fi greu de stăpânit.

Tudor Pamfile spunea  referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind  zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”

Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi. 

Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot,  în lume. 

În unele zone geografice precum America de Sud și  Asia, lupul fiind  substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.  

În mentalitatea precreștină , orice ființă  umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând  sub forma unui animal,  dacă erau întrunite anumite condiții.

Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu,  care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală. 

Regăsim  această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.

În el se relatează,  că  în momentul nașterii  prințului ,  începu a crește   în livada regală , un pomișor. 

Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea  apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !”  , exista riscul ca sufletul prințului să  rătăcească  sub forma animalului invocat. 

Licantropia – consecință  a încălcării  unor reguli socio-morale și  blestem ereditar.

În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale. 

Licantropul  vine  pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că  este născut  în a treia generație tot din fată nemăritată. 

Vârcolacul se urcă   la cer pentru a devora luna, pentru că  femeile torc noaptea , fără lumânare  și mai ales pentru că folosesc  fusul în farmece.

Alteori, licantropia este un  blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau  căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez). 

Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale,  la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și  forma ulterior.

Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că  unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând  doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar  sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând  să  își recapete înfățișarea inițială.

Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.

« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă  noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.

Sufletul iese pe gură  ,  el  zboară atunci la lună  și trupul rămâne ca și mort. 

Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne  adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească

Licantropia și Călătoria  Eterică 

Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică. 

Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.

De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de  « SkinWalkers »).

În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate  trei modalități :

  • metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac,  îmbrăcând pielea fiarei, credință  generată de vechile ritualuri șamanice sau cele  de inițiere ale tinerilor  razboinici.
  • metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori  prin ungerea persoanei  cu o alifie magică. 
  • metamorfozare celestă > persoana se transformă  în nopțile cu lună plină. 

Licantropia, tradiție  totemică , a fost interpretată  de-a lungul timpului din diferite perspective. 

Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în  formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.

În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și  a fost  percepută  drept o pedeapsă divină aruncată asupra  păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.

Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune  fizică sau o boală mentală. 

Am putea argumenta că  omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață  în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.

Licantropul : Daimon Platonian și  Junghian

Adevărul este că  licantropul sălășluiește  în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.

El ia naștere din suprimarea  Daimonului sau a Ghidului Spiritual,  care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a  ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște. 

În accepțiunea Jungiană ,Daimonul,  în formă sa benignă,  este conștiința  noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect  canalizată, ne poate  conduce către  împlinire individuală.

În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul  în întunericul inconștientului ; atâta  timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică  devenind demonică  atunci când  îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să  o realizăm, aspect ce stă  în calea desăvârșirii noastre. 

Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic,  în formă animală, pentru mine  un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind  ostracizați  fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre. 

Să sperăm că în ziua de azi am devenit  o fărâmă mai înțelepți.

Bibliografie si resurse:

https://www.scribd.com/read/351486343/Witches-Werewolves-and-Fairies-Shapeshifters-and-Astral-Doubles-in-the-Middle-Ages

https://www.scribd.com/read/513885070/Mysteries-of-the-Werewolf-Shapeshifting-Magic-and-Protection

The Book of Were-Wolves 

https://www.scribd.com/book/264188849

http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti.pdf 

http://www.jamiehall.org/werewam.htm  

https://www.sacred-texts.com/cla/hh/hh4100.htm

https://theconversation.com/the-ancient-origins-of-werewolves-104775

Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui după credințele poporului român

Marcel Olinescu – Mitologie Românească

Romulus Vulcănescu- Mitologie Română 

Antoaneta Olteanu -Dicționar de Mitologie: Demoni , Duhuri, Spirite

Cornel Dan Niculaie- Magia și Ființele Fantastice din Arhaicul românesc 

Cornel Dan Niculaie- Mătrăguna 

Vicu Merlan -Dacia esoterică 

Lupul : alter-ego mitic al omului

Lupul , a ocupat imaginarul colectiv din cele mai vechi timpuri și fascinează încă prin puterea, curajul, loialitatea și libertatea lui.

Românii au două animale putere : Lupul și Ursul. 

Se spune că rezonanța numelui aduce cu sine o aură aparte, celuia ce îl poartă. 

Prin urmare , numirea copiilor la naștere cu apelative precum Lupul sau Ursul , investea  purtătorul acestuia cu semnătura energetică a acelui animal totemic, asigurându-i-se astfel protecție, putere și o serie de alte calități, ce aveau să-i garanteze succesul în viață . Reminiscențe doveditoare ale acestui obicei , stau  în tezaurul toponimiei onomastice regăsit  la noi în țară , cuvinte care acum au trecut din sfera prenumelor , în cea a numelor de familie. 

Asemeni multor altor civilizații antice indo -europene și nu numai , strămoșii noștri geto-daci, s-au lăsat și ei inspirați de acest minunat animal.

Sub semnul Lupului

Dacii cu precădere , au trăit sub semnul lupului.

În lucrarea sa de la Zamolxis la Genghis-han , Mircea Eliade vine cu teoria că  Dacii se numeau « ei înșiși lupi, « daoi » sau cei ce sunt asemenea lupilor », demonstrând  că etimologia cuvântului  « dac » își are originea în frigianul daos, care însemna lup. 

El susține , printre altele , ipoteza că  Dacii și-ar fi luat numele fie de la un grup de fugari în căutarea unui azil , fie de la adolescenții care trecând  prin probe inițiatice trebuiau să trăiască departe de casă  și să supraviețuiască din prada capturată ,  fie de la imigranți  în căutare de noi teritorii. 

În toate aceste cazuri, el aduce în prim plan un factor comun, și anume acela că  toți se comportau ca lupii, erau numiți lupi sau erau sub protecția unui zeu-lup.

O altă ipoteză ce explică numele Dacilor , este aceea de metamorfozare rituală, a tinerilor inițiați  în « lupi » , fenomen legat fie  de  lycantropie , fie de o inițiere militară a confreriilor secrete războinice. 

Transformarea rituală  a tânărului  războinic în fiară, era parte a unui sistem comun de credințe împărtășite de indo -europeni, astfel de inițieri  militare întâlnindu-se și la celți  sau romani. Bravura de care trebuiau să dea dovadă  tinerii , depășea cu mult etalarea forței fizice , căci ritualul în sine era o experiență  « magico-religioasa » prin care care tânărul  războinic se metamorfoza complet ,lăsându-se în  voia instinctelor sale primare, transmutându-și umanitatea printr-un « acces de furie agresivă  și terifiantă care-l asimila carnasierelor turbate » .

Pentru a-și  desăvârși transformarea, tinerii își însușesc magic comportamentul fiarei, îmbrăcându-i  ritual pielea (de urs sau de lup).  

Revenind asupra Dacilor, Mircea Eliade, susține că numele de Daci -Lupi , se impune mai ales în timpul lui Burebista și Decebal, când Dacia era la apogeu. El susține că  Cesar , ar fi fost primul care îi numește  Daci în scrierile antice, înțelegând  pericolul pe care-l reprezentau « lupii de la Dunăre » și  pregătindu-se să îi atace , atunci când  a fost asasinat. 

Reminiscențe ale scenariilor mitico-rituale ale Lupului, se pot observa încă  în țara noastră, îndeosebi în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului , până la Bobotează , când tinerii din sat poartă măști de animale precum cal, capră  lup, urs , pentru  a face față  reîntoarcerii periodice a morților, timp în care vălul  dintre lumea materială și cea spirituală , se subțiază  , iar duhurile rele pot  atenta la bunăstarea comunității.

Tinerii imită  practic , comportamentul lupilor, care deși solitari vara, pe timp de iarnă , se strâng  în haite, tocmai din motive de supraviețuire (pentru a procreea și pentru a vâna mai ușor).

Calendarul lupului :

Dacii erau Filipii celebrați și astăzi în unele sate de la noi. 

“Zilele lupului »  sunt sărbători marcate de teama față de acest animal, ceea ce aduce cu sine o serie de practici magice apotropaice.

Conform lui  I.A. Candrea, citat de Antonescu « numărul acestor zile urcă până la 35, zilele lupului reprezentând  o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an. »

Calendarul lupului debutează la Miezul Iernii Pastorale

  • Cricovii de Iarnă  : 15-18 Ianuarie 
  • Sfântul Petru de Iarnă sau Nedeea Lupilor : 16  Ianuarie 
  • Filipii de iarnă : 25 ianuarie -3 februarie

Aceste zile se țin de teama lupului, și a ursului (Stretenia și Martinii) dar și  de cea a Fulgerătoarelor/Cricovilor – a stihiilor naturii precum viscole, vârtejuri  etc.

Lupii sunt din nou celebrați, Vara :

  • la Sânpetru de Vară : 29 iunie sau  Soborul lupilor 

Urmează apoi  o serie de zile care, așa cum spune Antonescu, « fără a-i fi consacrate în mod direct și exclusiv, țin totuși de teama față de acțiunea sa malefică și de încercarea de îmbunare a prădătorului, prin respectarea unor interdicții rituale și magice »

  • Circovii de vară sau Circovii Marinei 15 -17 iulie – ei sunt răi de piatră, trăsnet, foc, dar și de lupi; 
  • Martirul Lupu’ 23 August
  • Teclele 22 Septembrie, 
  • Berbecarii 26-28 Septembrie
  •  Lucinul 18 Octombrie 
  • Sfântul Dumitru 26 Octombrie

În noiembrie apare ultimul grup de zile dedicate  lupului : 

  • Filipii de toamnă (sau Gădinețele), care încep cu „ziua lupului” 13 Noiembrie, 
  • Gădineții 12-16 Noiembrie 
  • Ovidenia sau Filipul cel șchiop 21 Noiembrie
  • Sfântul  Andrei- cap de Iarnă – 30 Noiembrie  -finele acestor sărbători.

Filipii au trei mari Patroni , pe Sânpetru de Iarnă  (16 Ianuarie), Filipul cel Șchiop (la Ovidenie , 21 Noiembrie) si pe Sfântul  Andrei (30 Noiembrie).

Privind originea acestor stăpâni ai lupilor , Profesor Doctor Vicu Merlan , teoretizează că  Sfântul Petru și Sfântul  Andrei , ar  fi de fapt reprezentări precreștine , ale legendarului Lup Alb , mai mare peste cei inițiați, care prin asocierea sa cu Marele Preot Zamolxis cel Luminos, devine Comandantul cetelor divine de lupi. 

Lupul Alb al Dacilor, ar fi fost identificat cu Zeul Grec Apollo, care-și avea templul pe Insula Albă (Leuke), azi insula Șerpilor și care la sfârșit de Toamnă călătorea spre Hiperboreea  pentru a-i conduce locuitorii pe timp de Iarnă.

El mai era denumit și Lycantropul, Lupul Luminos sau  Lupul Alb- de aici și legătura. 

  • “Leuke”  Rădăcină de origine proto-indo-europeană , însemnând luminos, strălucitor.

În ceea ce privește pe cel de-al treilea stăpân al lupilor , Filipul cel Șchiop, Cornel Dan Niculaie , lansează ipoteza cum că acesta ar fi zeul Șchiop Trac Lycurgos (Furia Lupului) , divinitate Htoniană (subpământeană)  ca și Vulcan/Hefaistos. 

Eu am găsit că Lycurgos a fost un rege Trac , căruia i-au fost luate mințile  în încercarea sa de a izgoni cultul lui Dyonisos din Edones. Drept urmare , și-a mutilat propriul fiu, tăindu-i unul sau ambele picioare, crezând  că  este un butaș de viță de vie, via fiind sacră pentru Dionysos. 

De aici si etimologia cuvântului  Lycurgos λύκος (lykos) “lup” si  ἔργον (ergon) “faptă”- Faptele Lupului.

Nu contest teoria lui Dan Niculaie, deoarece  observ corelația dintre Lycurgos și Filipul cel Șchiop care poate fi chiar fiul regelui Trac, în acest caz. 

D.N  face în continuare legătura dintre numele românesc al Transilvaniei “Ardeal”si Ardal fiul lui Vulcan, zeul șchiop din mitologia romană.

Vulcan era fiul lui Zeus cu Hera (Hera-Diana,Bendis, Irodeasa la Români , Patroana Călușarilor, al căror joc ritual constă în esență  în pași laterali șchiopătați). 

Conform mitologiei, Vulcan a devenit șchiop  ,datorită intervenției sale în cearta părinților, apărându-și mama, însă Mircea Eliade, pune mutilarea lui pe seama unei inițieri  de tip șamanic.

Revenim astfel asupra unui  subiect pe care doream să-l ating și anume :

Dacii și Ritualurile de tip  Șamanic

Discutam la început despre riturile tinerilor luptători daci , care experimentau o inițiere de tip șamanic ; îmbrăcând  pielea fiarei, ei asimilau astfel esența animalului  mitic -primordial.

Mărturii legate de practicile de inițiere ale Tracilor Odrizi , ne ajută să ne facem o idee asupra felului în care ar fi decurs un astfel de ritual și în cazul feciorilor Daci:

Tinerii se adunau în catacombe, se dezbrăcau și își acopereau trupurile cu blănurile și tigvele lupilor. Cel care oficia ceremonia turna în niște jgheaburi o licoare din plante cu efect halucinogen pe care aceștia  o sorbeau. Această acțiune le provoca tinerilor un efect delirant și o neobișnuită pofta de mișcare. Mai apoi, în momentul luptelor, simpla îmbrăcare a acelei blăni , provoca o retrăire a experienței de exaltare și energie, comportament util pe câmpul de bătălie. 

Conform spuselor unui bătrân citat într-un articol din Cotidianul (Se intorc Lupii), tinerii feciori, ajunși la o anumită vârstă , de regulă cei înstăriți, nu slugile, respectau încă cutuma de a merge în pădure și de a nu reveni până ce nu-și  găseau un frate lup. 

Tot el spune că Dacii din munți nu aveau câini, ei aveau lupi, care protejau turmele, caii și chiar femeile celor cu care se infrățeau din regnul uman.

Se pare , că un obicei străvechi , care ar justifica legenda sfântului Petru ,cel ce împarte hrana lupilor pe un an, în noaptea de 15 ianuarie, ar fi avut la bază chiar un fel de “pact” între comunitate și haitele de lupi, înțelegere în urma căreia , un tânăr trebuia să lase la un loc stabilit, o ofrandă de oi, miei și căprioare, în caz contrar , lupii atacând satele. 

Lupul -Ghid Spiritual ce veghează asupra marilor praguri, a marilor treceri 

Dintele de lup – simbol al puterii și al protecției 

Însă lupul, nu are doar rolul de a iniția  adolescenți  sau tinerii războinici .

El este folosit și ca amuletă  împotriva duhurilor malefice, la intrarea omului în viață. 

 Antonescu descrie un întreg ritual de magie totemică, în care,  la botezul noului-născut  se prezintă  trei feciori, numiți strigători, corespondenți masculini ai ursitoarelor, și care, purtând brâie roșii, pentru alungarea deochiului,  trasează 3 cercuri de protecție cu o gheara de lup :

«  aceștia vin la casa copilului și procedează astfel: primul trage cu  unghia de lup, de la est la vest, un cerc în jurul casei, iar când îl închide cel de al doilea flăcău trage  un cerc în interiorul primului; în fine, cel de-al treilea desenează cercul doar în fața casei, în  interiorul căruia stă însăși ceata celor trei; copilul este scos din casă și încredințat flăcăilor care  rostesc împreună numele ce doresc să i-l dea, apoi îl joacă în brațe în interiorul cercurilor trasate  cu gheara de lup, spre consacrarea numelui dat »  

Reminiscențe ale gândirii de tip totemic, regăsim chiar și în ziua de astăzi, în motivul  colții lupului , brodat cu roșu, pe iile tradiționale românești, având de obicei, rol apotropaic.

Lupul mai are și menirea de a iniția   omul în  lumea cealaltă, așa cum reiese din « Cântecul Zorilor » rostit ritual la casa mortului :

“Şi-ți va mai ieşi 

Lupul înainte, 

Ca să te-nspăimânte. 

Să nu te spăimânţi, 

De frate să-l prinzi, 

Că lupul mai ştie

Seama codrilor 

Şi-a potecilor. 

Şi el te va scoate 

La drumul de plai, 

La-un fecior de crai, 

Să te ducă-n rai,

C-acolo-i de trai;” 

Lupul mitic îndeplinește astfel un rol esențial și anume acela de călăuză , în post-existență .

Este cunoscut faptul că  lupul are simțurile extrem de dezvoltate, ceea ce îi conferă la nivel simbolic , o conexiune înaltă cu tărâmul  spiritual și cu tot ceea ce ține de intuiție.

Așadar , devine evident de ce Lupul este acela care călăuzește  , în viața de apoi, sufletul celui decedat, către Rai.

Lupul Arhetip universal 

Dintr-o perspectiva Junhiană , Lupul poate fi regăsit atât în Arhetipul Masculin Animus cât  și în cel Feminin Anima.

Lupul asimilează prin urmare, aspecte universal masculine ca cele ale războinicului , eroului, conducătorului ( Razboinicii Daci, Marele Lup Alb) cât și aspecte universal feminine precum cele ale Mamei , Lupoaica fiind un simbol al iubirii necondiționate (vezi mitul lui Romulus și Remus) dar și al fertilității : la sărbătorile de iarnă cetele de feciori mascați în lupi,  merg să colinde și  pe la casele femeilor care nu pot avea copii, acestea « furând » câteva  fire din blana lupului , pe care mai apoi le  folosesc în rituri și farmece de fertilitate. 

Lupul arhetip al Umbrei ,partea întunecată a ființei umane, este portretizat prin imaginea fiarei necontrolate, a omului-lup/pricolici : Războinicul Dac suferea prin inițierea rituală ,  o segregare completă  de la natura sa umană , el fiind capabili să se comporte ca un adevărat carnasier. Credințele în lycantropia rituală fiind cele care au perpetuat cu siguranță poveștile despre vârcolaci. 

În legendele Românești , lupul a fost creat de drac , însă acesta s-a întors împotriva lui, alungându-l într-o baltă ,tărâm în care  se mai poate ascunde ,  doar până în ziua de Bobotează când sunt sfințite apele , iar lupii îl gonesc și îl  sfâșie.

Figura mitologică a lupului în folclorul românesc  dezvăluie că omul tradițional nutrește atât  sentimente de teamă , dar și de respect, față  de acest minunat mamifer. 

Lupul întrunește atributele polarizatoare ale unei făpturi demonice dar și al unei divinități tutelare,  ceea ce îl investește cu o incontestabilă autoritate sacrală.

Arhetipul lupului  întruchipează astfel echilibrul în Univers prin rolul său  dualist și multidimensional. 

Bibliografie și  resurse :

https://pantheon.org/articles/l/lycurgus.html

https://gods-of-olympus.fandom.com/wiki/Lycurgus_of_Thrace

https://www.behindthename.com/name/lycurgus#:~:text=Latinized%20form%20of%20the%20Greek,of%20the%209th%20century%20BC.

https://worldbirds.com/wolf-symbolism/#spirit

https://www.etymonline.com/word/*leuk-

Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești Antonescu http://cimec.ro

De la Zamolxis la -Genghis-Han M.Eliade 

Cântecul-Zorilor.doc: https://www.scribd.com/doc/ 

Four Archetypes C.Jung

https://www.scribd.com/book/232956999

Magia și Ființele Fantastice din Arhaicul Românesc-  Cornel Dan Niculaie 

Dacia Esoterica-prof. Dr Vicu Merlan 

Bobotează- Busuioc și Apa Vieții

 

Sursă foto Radio România

Încă din cele mai vechi timpuri, în  majoritatea culturilor omenirii a existat  credința că lumea s-a născut din apele haosului,pentru ca să conteneasca  tot în haos.

Această convingere  o regăsim și în gândirea strămoșească, unde apa simbolizează  energia feminină, și  forța generatoare de viață. 

Amintind de Marea Zeiță a Cucutenilor, divinitate feminină care dă naștere lumii din haosul pântecelor sale, apa este însăși analogia  lichidului amniotic și al laptelui matern al Mamei Pământ , fără de care viața nu ar putea exista. 

Boboteaza este așadar  ziua în care, după ce timpul renaște la 31 decembrie, se înnoiește și  lumea , prin dansul morții și al refacerii. 

În mentalitatea creștină, apa reprezintă  transcenderea condiției umane și biruința vieții veșnice  asupra morții , ea căpătând valențe de transmutație, asemeni lui  Hristos, cel ce se botează în râul Iordan, merge  pe apă sau o transformă în vin.  

În urma studiilor sale, Doctorul Masaru Emoto, a demonstrat că apa captează rezonanța  energiei care este îndreptată către ea, și că bioenergia umană și diferitele câmpuri informaționale emise, îi influențează structura moleculară. 

Strămoșii noștri, i-au intuit probabil această  proprietate , deoarece în ziua de Bobotează, ei luau cu sine agheasma sau  apa sfințită, turnând din ea în fântâni și stropind apoi cu ea gospodăria și animalele din bătătură, restul păstrându-se peste an, datorită puterilor tămăduitoare :

« Restul se păstrează peste tot anul, fiind folosită în diferite ocazii: se stropește mortul, ca să-l curețe de păcate, se dă de băut celor care se îmbolnăvesc de amigdalită, se toarnă puțin în urechea celor bolnavi de otită; sunt stropite boabele de grâu și porumb, care urmează a fi semănate, pentru ca holda să fie curată și apărată de intemperii, se stropește casa în timp de furtună, ca să fie ferită de trăsnet – Bihor (ROMAN, p. 4). Apa sfințită la Bobotează se păstrează peste tot anul, fiind bună pentru tot felul de boli » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti

 Credința că Agheasma se păstrează la fel de proaspătă vreme îndelungată, poate fi explicată științific prin faptul ca în momentul sfintirii de către preot , aceasta  intră în contact cu busuiocul și crucea de argint, ambele având proprietăţi antimicrobiene.

La nivel  metafizic , atât argintul cât și busuiocul au proprietăți tămăduitoare, de protecție , și ținere la distanță a duhurilor rele și energiilor negative. Această idee este întărită și de nădejdea populară în intervenția lupilor care sfâșie dracii ce ies din ape în momentul sfințirii lor. 

« Se crede că, la Bobotează, când preotul introduce crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp, până ce trece sfințirea apelor; dar nimeni nu îi vede, în afară de lupi, care se iau după ei și îi omoară unde îi pot prinde » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti

Busuiocul , plantă sacră în folclor, se ține numai la icoane, crezându-se că e păcat să-l arunci pe jos sau să-l risipești. 

Busuiocul este o buruiană sfântă; căci în legendele populare el este identificat chiar cu Sfântul Ioan Botezătorul.

“Când umbla Dumnezeu cu Sf. Petre pe pământ, au ajuns la o femeie ce născuse un copil ; Dumnezeu s-a dus în grădină si a rupt o buruiană despre care femeia nu știa, apoi muind-o în apă, a botezat copilul, zicând femeii :

«Vezi buruiana aceasta: să știi că-i pun numele «busuioc», ca și copilului d-tale, care pe unde va merge, în urma lui va crește busuioc; iar buruiana ce o vezi, de astăzi înainte va boteza lumea. Apoi copilul acela crescând, a botezat singur oamenii, învățând și pe ceilalți preoți cum să boteze”  -Studii în folclor

Purtător al energiei masculine și al elementului  foc, prin împreunarea sa cu Apa, elementul feminin, Ritualul Aghiasmei , poate fi perceput la nivel simbolic și ca o hierogamie, căci în urma  contopirii lor, lumea iese din întunecime. Este,  așa cum îl numește Elena Niculita Voronca, “botezul Soarelui , al focului ce intră în apă”. 

Datorită asocierii sale cu Boboteaza , Busuiocul, este esențial  în leacuri şi mai ales  în farmecele de dragoste. 

Fata care dorește sa fie plăcută feciorilor,poartă busuioc în sân și în păr la horele din sat, si pune sub pernă busuioc furat din struțul preotului pentru a-și visa ursita.

Foto- Alexandru Bellu

Ca la toate marile sărbători, în Ajunul Bobotezii se deschid Cerurile, acesta fiind un moment propice farmecelor și în special descântecelor de dragoste :

O asemenea practică  din Carpații Apuseni, documentată mai jos de Cornel Niculae ,  ne arată importanța busuiocului în acest context: 

« Către seară, după ce s-a întunecat bine, fata îşi ia o ulcică şi trei fire de Busuioc cu care se duce la un râu, unde îşi umple ulcica cu apă, o pune pe cap şi se întoarce cu ea spre casă rostind un descântec. 

Cum nu poate face popa aghiasmă,

Făr’ de Busuioc,

Aşa să nu poată’ncepe feciorii,

Făr’ de mine niciun joc! » 

Indiferent de credința noastră în puterea vindecatoare a apei , un lucru este cert, apa este însăși viața. Fără acest element , nimic nu ar putea exista , așadar o imagine de ansamblu mai aprofundată asupra calităților sale  atât la nivel fizic cât și spiritual, nu poate decât să ne deschidă și mai mult  perspectiva asupra ei și asupra mersului lucrurilor, în univers.

Bibliografie :

Etnografie/Antonescu-dictionar/Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti

Studii în folclor Elena Niculita Voronca

Niculae, Cornel – MATRAGUNA – O ETNOBOTANICA MAGICA

Les Plantes Magiques: Les secrets de la botanique occulte