Când eram copilă , șanțurile de la țară abundau în pelin . Pelinul amar , cu care bunica obișnuia să facă un cazan mare de săpun de casă pentru noi și vecinii din jur .
Sub umrela Pelinului , se regăsesc aproximativ 400 de specii ale genului Artemisia cele mai cunoscute dintre ele fiind : Artemisia absinthium (Pelinul Alb), Artemisia Vulgaris (Pelinul Negru) și chiar Pelinița (Artemisia annua).
Planta este patronată, așa cum susținea Plinius cel Bătrân, de către zeița Artemis
”pentru că este folosită în problemele femeiești ”. Despre echivalentul său Roman , Diana, se spune că a găsit pelinul şi că a dat puterea lui tămăduitoare , centaurului Chiron care l-a numit după Diana, adică Artemisia.
John M Riddler, în cartea sa, Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau să aducă drept ofrande Zeiței, haine, înainte de căsătorie, pentru o sarcină ușoară. Relația zeiței cu planta este evidențiată prin faptul că , moașele și doftoroaiele acelor vremuri , foloseau pelinul pentru a trata complicațiile apărute la naștere și nu numai, planta fiind supranumită chiar Iarba Mamă , căci băile din fiertura de pelin erau folosite , după spusele lui Discorides, pentru a trata amenoreea, inflamații ale uterului sau chiar pentru a scăpa de o sarcina nedorită.
Asociat zeiței nopții și Lunii, pelinul ne conectează cu lumea subconștientului, a Sinelui superior și a viselor dar este prin definiție o plantă Solară ce “ ţine de energetismul şi simbolismul luminii solare. El pare să se hrănească direct din soare, aproape fără a mai avea nevoie de apă şi de pământ, în condiţii caniculare si este considerat plantă magică ce alungă spiritele rele, curăţă fiinţa umană de impurităţi şi îi redă vigoarea şi vioiciunea.” Cornel Dan Niculae.
În medicina populară , el era utilizat pentru pentru tămăduirea malariei, a durerilor de stomac, umflăturilor, a bolilor de ochi, iar în gospodarie era de ajutor în alungarea purecilor ,în vopsitul lânii şi confecţionarea săpunului.
Pelinul este în folclorul popular, o plantă magică , sacră folosită îndeosebi în alungarea Rusaliilor , Halelor și a spiritelor rele.
Conform lui Ion Ghinoiu , el era recoltat de descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită, la diferite sărbători calendaristice (Măcinici, Armindeni, Strodu Rusaliilor-TodoRusaliile, Rusalii sau Duminica Mare, Marina) şi în anumite momente ale zilei, după un ritual în care o a doua femeie juca rolul pelinului :
– Bună seara, Pelin mare, / Domn mare! /
– Multumim dumitale, … , / Şezi! / – N-am
venit să şez / Şi-am venit să scot /
Patruzeci şi patru de draci ai tăi.
Alteori, el era scos de către babe sau femei “curate” îmbrăcate în cămăși albe.
Planta se purta ca amuletă împotriva Frumoaselor în buzunare, în sân , sub pernă și la gulerul cămășii, legat de cămășuța copilului,la icoană , pe masă, în așternuturi şi podeaua caselor, sau în grajdul vitelor, de la Todorusalii și până în ultima zi din Săptămâna Rusaliilor. El fiind prezent în vârful steagului Călușarilor cu un fir roșu de lână și fiind mestecat în timpul jocului de către aceștia.
El și usturoiul sunt singurele plante ce pot fi culese între Todorusalii și sfârșitul Săptămânii Rusaliilor , nefiind afectate de puterea Ielelor.
Pelinul este așadar o plantă cu puteri mistice, folosită în magia populară în diferite feluri.
Mătura de pelin se folosea în practicile magice de întors persoana plecată de acasă, dar şi în cele de scos şi alungat boala, răul, spurcul din corpul omului:
Ieşi spurc spurcat. / De la … / De unde
te-ai aninat, / Că eu, descântătoarea, / Cu
vin şi cu rachiu te-am îmbătat, / Cu
mătura te-am măturat, / Cu mătura de
pelin negru, / Şi-n gunoi te-am aruncat
Era folosit pentru a descânta de cel-perit (sifilis), numai într-o zi de sec (de post) cu o ramură de pelin,numit şi Pelin bun sau Pelin alb ,dimineaţa până nu răsărea soarele.
Descântătoarea repeta ritualul de nouă ori, lovind bolnavul la fiecare descântare cu o rămurică de pelin, în timp ce rostea în taină un descântec în care cerea către „nouăzeci şi nouă de urşi, nouăzeci şi nouă de lupi, nouăzeci şi nouă de zmei”, ca folosindu-se „cu labele zgâriind, cu dinţii rumpând, cu buzele sugând, cu limbele lingând, cu cozile măturând” să scoată boala de cel-perit „din capul lui N., din stupuşul urechilor, din luminile ochilor, din smârcul nasului, din faţa obrazului, din aparătuşul limbii”.
Pelinul era de asemenea folosit și în descântece de dragoste și dor :
“Se descântă cu nouă pietre la râu și cu pelin și se zice vorbele:
Cum spală apa tote petrile,
Așa să se spele dorul de la cutare.
Cu pelinul îl împelinat,
Cu petrile îl împietrit,
De la cutare îl potolit!”
Pelinul , plantă de o eleganță și înțelepciune aparte , nu mai crește acum spontan pe șanțurile și în curțile oamenilor, decât cultivat.
Poate a considerat că omenirea nu mai are nevoie de el așa cum obișnuia înainte, însă eu cred că avem nevoie de el acum mai mult ca oricând.
Bibliografie:
Gr.G Tocilescu: Vrăji și descântece
Cornel Dan Niculae : Mătrăguna, o etnobotanică magică. Leacuri și remedii magice.
John M Riddler : Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau
MONSTER, 1493. Part-wolf, part-human monster. Woodcut from the Nuremberg Chronicle
Făptura mitică, jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului, a bântuit încă din antichitate închipuirea umană.
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe
Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi, că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.
Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate.
Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:
Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.
Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.
Sunt una din formele pe care o pot lua strigoii vii și strigoii morți.
Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
Semnul distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri coada (extensie a coloanei).
În cazul unui copil născut cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând astfel destinul nou-născutului, încercând să îi ofere o viață normală în comunitate.
Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină .
De regulă ei iau forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
În alte instanțe pricoliciul se adună cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și aducând odată cu ei boala și moartea prin sate.
În fruntea pricolicilor se află Sărsăilă, căpetenie a demonilor, născut din impreunarea Mumei Pădurii cu Satana.
În concepția țăranului român pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă în animale, doar cu spiritul.
Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată nemăritată .
Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și trup de lup, alteori apare cu cap de lup și trup de om.
Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât un lup.
După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.
Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.
În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau cu bărbaţi, noaptea , prin păduri, sub forma unor incubuși.
Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind ținută secret.
Acest tip de comportament era probabil o tentativă a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa.
Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
Reprezentări ale copiilor morți nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad, Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci.
Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :
Sunt copiii proveniți din legături incestuoase între frați sau veri primari.
Iau ființă din tărâțele de făină pe care oamenii o cern Duminica.
Sau când torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.
Se crede că pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.
Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
În încercarea de a-i goni, se trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere.
Medicina magică şi folclorul medical.
Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli.
Însă această « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.
Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită probabil de la strămoșii geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice a corpului subtil.
Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.
În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă.
În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.
Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic
Un ritual complex de medicina magică, preventivă, era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului.
Acest ritual era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici.
Regăsim în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari, așa cum a fost relatat de Vulcănescu :
« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și găsite la întâmplare .
Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri, ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)
Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând nuditate rituală : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat.
În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.
Amuleta confecţionată era apoi incantată și investită cu puteri de protecție astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea:
« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă / acum vă dau o
muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/
ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu
Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până la primele simptome ale sarcinii , uneori chiar până la naşterea copilului.
Atunci făcea să sune brâul, pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită din fier – fierul având capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative).
Dacă pricoliciul era desdemonizat, el putea duce o viaţă normala de om. Așa se face, că se încercau o serie de practici cu scop curativ.
Destrigoirea curativă prin Transfer:
Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul.
Destrigoire prin Plante magice cu rol curativ și apotropaic.
Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap.
Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).
Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie.
Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă.
Aconitum . Vintage illustration Pinterest
Omagul cu florile sale colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).
Această plantă , era considerată de către bătrâni , o iarba sacră , fiind întrebuințată alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor.
El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini și pe lângă case pentru protecție, împotriva acestora.
Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind prin paralizie respiratorie şi cardiacă).
Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și doborî inamicii, dar și pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora.
Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era recoltată în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia, sau pentru a anestezia durerile, local. Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe.
În mitologia Greacă , se spune că omagul a luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .
Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire
Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie).
Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal.
Licantropul : Dublu sau Alter Ego
Werewolf attack—Woodcut of the sixteenth century by Lucas Cranach the Elder, 1512 [132].
Omul fiară din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o afecțiune fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.
Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei entități, care în unele circumstanțe, poate fi greu de stăpânit.
Tudor Pamfile spunea referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”
Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot, în lume.
În unele zone geografice precum America de Sud și Asia, lupul fiind substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând sub forma unui animal, dacă erau întrunite anumite condiții.
Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu, care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală.
Regăsim această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.
În el se relatează, că în momentul nașterii prințului , începu a crește în livada regală , un pomișor.
Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !” , exista riscul ca sufletul prințului să rătăcească sub forma animalului invocat.
Licantropia – consecință a încălcării unor reguli socio-morale și blestem ereditar.
În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale.
Licantropul vine pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că este născut în a treia generație tot din fată nemăritată.
Vârcolacul se urcă la cer pentru a devora luna, pentru că femeile torc noaptea , fără lumânare și mai ales pentru că folosesc fusul în farmece.
Alteori, licantropia este un blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez).
Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale, la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și forma ulterior.
Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând să își recapete înfățișarea inițială.
Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.
« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.
Sufletul iese pe gură , el zboară atunci la lună și trupul rămâne ca și mort.
Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Licantropia și Călătoria Eterică
Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică.
Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.
De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de « SkinWalkers »).
În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate trei modalități :
metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac, îmbrăcând pielea fiarei, credință generată de vechile ritualuri șamanice sau cele de inițiere ale tinerilor razboinici.
metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori prin ungerea persoanei cu o alifie magică.
metamorfozare celestă > persoana se transformă în nopțile cu lună plină.
Licantropia, tradiție totemică , a fost interpretată de-a lungul timpului din diferite perspective.
Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.
În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și a fost percepută drept o pedeapsă divină aruncată asupra păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.
Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune fizică sau o boală mentală.
Am putea argumenta că omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.
Licantropul : Daimon Platonian și Junghian
Adevărul este că licantropul sălășluiește în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.
El ia naștere din suprimarea Daimonului sau a Ghidului Spiritual, care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște.
În accepțiunea Jungiană ,Daimonul, în formă sa benignă, este conștiința noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect canalizată, ne poate conduce către împlinire individuală.
În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul în întunericul inconștientului ; atâta timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică devenind demonică atunci când îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să o realizăm, aspect ce stă în calea desăvârșirii noastre.
Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic, în formă animală, pentru mine un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind ostracizați fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre.
Să sperăm că în ziua de azi am devenit o fărâmă mai înțelepți.
Măceșul sau Rosa Canina, denumit astfel datorită presupuselor sale capacități de a vindeca mușcăturile de câine turbat, este unul dintre cei mai îndrăgiți arbuști din țara noastră , mulțumită proprietăților sale medicinale la care bunicii noștri apelau ori de câte ori aveau nevoie.
Țin minte poveștile mamei despre una dintre străbunicile mele , căreia nu îi lipsea vinul de măceș , pe care il punea la fermentat într-un colț lângă sobă, pentru ca mai apoi să îl consume pe timp de iarnă.
Pe lângă o mulțime de vitamine, antioxidanti,tanini și minerale, fructele de măceș, sunt și foarte bogate în vitamina C.
Este posibil ca tot acest cumul de proprietăți , ale căror beneficii au fost testate intuitiv de străbuni, să îi fi conferit măceșului calități magice, în mentalul colectiv al satului românesc.
Măceșul sau trandafirul sălbatic este una din formele pe care le poate lua Mamarca, mamă a Dracilor şi soţie a lui Scaraoschi. Aceasta se mai poate metamorfoza și in viețuitoare precum lilieci.
Ea mai este asociată și cu o babă “pricepută la toate” care este Talpa Iadului , pentru că doar ea poate face și desface, ținându-i în frâu chiar și pe cei mai mari dintre draci : “ unde baba face/dracul nu desface”.
Putând fi asemănată cu Avestița, Samca sau și mai departe,cu Muma Pădurii, asemeni lui Lilith (mamă a demonilor), ea este privită ca o amenințare pentru lehuze si nou -născuți ; însă paradoxal, corespondentul său în lumea vegetală, măceșul, este folosit ca protecție , pentru lăuză și prunc, iar baba ”bună la toate” , Talpa Iadului, este chemată pentru a descânta mamei și copilului, de deochi.
“Moașa acum trece la mama copilului, căreia îi dă ajutorul necesar în asemenea cazuri. Apoi o descânta de deochi, ca nu cumva cei care vor veni s-o vadă s-o deoache pe ea sau pe copil.
Moașa Își face· cruce și femeia – care în asemenea cazuri e numită ,,nepoata” – face după ea de trei ori, apoi îi suflă peste cap și zice:
Nu suflai sufletii,
Numai suflai deochietu,
Din creierii capului,
Din zgârcele nasului,
Din merele obrazului,
Din ficăței,
Din tot sângele ei.
De o fi deocheat(ă) de nevastă .
Peptul să-i plesnească,
Laptele să -i pornească .
De-o fi deocheat(ă ) de fată mare
Părul să -i pice,
Ochii să-i împăinjeneasca,
Buzele să-i piscănească.
Să nu se mire de N.
Sa se mire de ei,
Cum o să facă,
Cum o să petreacă.
Să se mire de Staticot,
Cu barba-i cu tot,
Cu un cal schiop.
(……)
Apoi, udând-o cu limba pe frunte și scuipând pe jos, zice mai departe:
Cum își linge oaia mielul
Si vaca vițelul,
Așa spăl eu pe N.
De toate deocheturi
De toate mirături.
Cu limba îl spălai,
Si la pamânt îl lepădai.
Calcă apoi scuipatul cu piciorul și continuă:
Să se așeze toate deochituri,
Cum așează pământul
Sub lume, sub țară,
Sub orice cara,
Așa să se așeze
Toate durerile,
Tot deocheatul de la N.
Să ramână curată,
[Ca] Maica Maria
Cum a lăsat-o.
Că ea pe mine m-o îndemnat
De cu suflet i-am suflat,
Cu limba o am spălat,
De, deocheturi,
De mirături.
Lânga pat jos, în nemijlocita apropiere a scuipatului, ba uneori
si peste scuipat, face pe pamânt cruce și zice:”
“Cine s-o afla,
Să măsoare cerul de nalt,
Pământul de lat,
Acela să mai poată deochea pe N(nepoata).
Apoi i se leagă un fir roșu la grumaz și pe care lehuza trebuie să-l poarte pâna merge la biserică.
Tot contra deochiului se face un canaf (ciucure) roșu , care se prinde într-un cui deasupra ușii.
În locul canafului se pun de multe ori crenguțe de măceș.” –Marcel Olinescu – Mitologie Romaneasca
Măceșul este folosit și într-un ritual fascinant , numit Vinderea Copilului.
Ca principiu de bază, viața copilului grav bolnav, se incerca a fi salvată, prin “vinderea” acestuia.
Pe scurt,copilul se vindea simbolic de către moașă, unei mame ce “avea noroc la copii”.
Copilul se trecea fie prin geam, fie se introducea de trei ori pe gura cămășii și se scotea pe poale, fie se îngropa într-o gaură în pământ de unde era scos sănătos, fie era trecut de trei ori printr-o coroană de măceș , iar modalitățile erau multiple. Toate aceste încercări , reprezentau de fapt moartea și renașterea simbolică.
După această renaștere , pruncul lua o nouă identitate, schimbându-i-se numele cu unul de fiară, precum Ursu sau Lupu; pentru ca spiritele și duhurile rele să se teamă de el , și ca boala , să-i dea pace.
Urmând principiile magiei naturale,datorită țepilor, măceşul, mărăcinii şi prin analogie probabil,urzicile, sunt plante care oferă protecție împotriva spiritelor rele.
Măceşul se pune şi în coarnele vacilor, în ajunul Sfântului Gheorghe sau Sângiorzul Vacilor când strigoii vii şi vrăjitoarele fură laptele vacilor și rodul câmpului.
Pentru protecție pe lângă o serie de multe alte practici, precum descântatul leușteanului și ungerea cu usturoi a vitelor și a oamenilor , se mai pun și ramuri de rug și măceş pe la porți, uşi şi ferestre;
“În noaptea de Mănicătoare, se obișnuiește de către vrăjitoare să se ia mana vacilor. Iată cum procedează. Vrăjitoarea, care are de gând să ia mana vacilor cuiva, se scoală de la pliezul nopții, se “despoaie de haine pâna la brâu, se despletește, își ia un săculete,
în care bagă un pietroi și apoi își leagă săculetele cu pietroiul de piciorul drept. Ia apoi un ciubar cu apă și pleacă cu săculetele târâș prin poiană, grădină sau livezi, pe unde știe că se găsesc otrățele: Ciubarul cu apa închipuiește sustarul cu laptele, iar bolovanul din
Acolo, după ce-a aflat destul otrățel, face un pămătuf cu care mestecă în apa din ciubar, descântând:
Otrățel, otrățel,
Să iei laptele de la vaci cu vițel,
De la toate câte nițel,
Apoi imitând cu mânele deasupra sustarului mulsul vacilor,
spune:
Țârc de la Lunaia,
Țârc de la Mârțana,
Țârc de la Miercana,
Țârc de la Joiana …
Ca vitele să fie ferite de vrajă, se pune în preseara de Sfântul Gheorghe în ferestile si ușile staului și ale grajdurilor vitelor și în jurul sustarului, rug de măceșe. În alte părți, în aceeași preseară, oamenii obișnuiesc să buciume și fac zgomot cu țeava de la cazan de fiert prune, sau din fluiere de alun, ca să sperie duhurile. – “Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Probabil prin asimilarea arbustului cu Mamarca dar și a spinilor săi cu cei din cununa lui Iisus Hristos din momentul răstignirii, măceșul a căpătat valențe de arbust ce facilitează trecerea spre lumea de dincolo căci se presupune că bolnavul care nu poate muri trebuie scăldat într-o scăldătoare de lemn de măceș , pentru a părăsi lumea asta , mai uşor.
Tot cu referință Christică, regăsim măceșul și în legenda populară a Maicii Domnului care-l caută pe Iisus după ce a fost prins și dus la judecată :
“Maica Domnului, care se retrăsese la o mânăstire împreună cu Maria Magdalena și cu Maria Mică, a prins de veste de cele ce i s-a întâmplat fiului sfânt și, neștiind ce soartă a avut, și-a îmbrăcat straie cernite și opinci grele si trainice si a pomit la drum. Și a mers zi de vară până [-n] sară și a întâlnit în drumul ei pe Ion, Sânt Ion, nașul lui Dumnezeu, și l-a întrebat: – Ioane, Sânt Ioane, nu știi unde-i fiul meu? ‘
Sânt Ion, la început, n-a vrut să-i spuie unde-i Iisus Hristos, temându-se să nu-i vie rău, dar, la urma, văzând că Sfanta Maria stăruie, i-a spus:
– Maica, de văzut
Eu nu l-am văzut,
Dar de auzit,
Eu am auzit,
Că jidovii îl chinuiesc
Și amar îl mai muncesc
Lângă poarta lui Pilat
Cea aibă de brad,
Răstignit pe-o cruce
De măr dulce,
Cu cămașa de urzică
L-o-mbrăcat
Cu curea de măceș
L-o-ncins.
Coroana de spini
Pe cap i-o pus,
Trestie, sub unghie,
I-o bătut.
Sânge în pahar
I-o sprijinit –
Jidovii la masă
De-a rândul I-o bătut”
“Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Măceșul mai era folosit și în ritualurile de înmormântare,pe post de amuletă .
La înmormântarea anumitor persoane suspectate de a fi strigoi, pe lângă tămâie, pietricele, mei, icoană de lemn, se mai așeza și un băț de trandafir sălbatic, “ca sa se încurce cu hainele într-însul, și astfel să nu mai poată ieși afară” . Sarbatorile la Romani -Tudor Pamfile
Măceșul este așadar un arbust al dihotomiilor, care deși asociat Mamarcăi și chinurilor lui Hristos, el capătă proprietăți filozofale, transformându-se alchimic la nevoie, în moașă și descântătoare, în leac dar și în talisman tocmai împotriva Spiritelor pe care le evocă.
Dualismul măceșului vine poate, dincolo de simbolistica lui, din simplul fapt că arbustul în sine , este o plantă a contrastelor. Este mană cerească , datorită proprietăților sale medicinale însă amenințătoare totodată , datorită spinilor săi, ce pot răni.
Emblematica măceșului, în folclorul românesc, este una ce oscilează în extreme, aspect ce îi conferă tocmai puterile sale magice spectaculoase.
Bibliografie :
Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă -Gheorghe Ciauşeanu (1889-1953)
Mitologie Românească -Marcel Olinescu
Dicționar mitologie în română -Ion Ghinoiu
Folclorul Medical român comparat ;privire generală: medicina magica -studiu introductiv de Lucian Berdan
Pasca , is a Romanian Easter bread, with a sweet cheese filling and a brioche like consistency. In Bucovina, at Easter, there is the ritual of kneading the Animals’ Easter Bread ; an inversion of a process , Blaga called “The paganization of Christian themes; we are dealing with the Christianization of pagan believes.” For the Romanian peasant, the animals off the household are extremely important, because they ensure their main source of food and income. In addition to this aspect, they have an enormous respect for them , coming from the mentality that they “are wiser than us”, so it goes without saying that they also have their own Easter bread. The animals’ Easter Bread is done on the Holy Thursday, together with the regular Easter Bread. “It is made only with water and salt. Don’t add yeast, or anything else. Knead it and let no one come into the house until you are done. And the woman kneading it must be clean, meaning that she must not have any intimate relation with her husband during the Holy week. Then,first you make the base of the bread, then you put in the cheese filling . Afterwards you make a dough cross to place on top and knit it in three. When you knit in three you say Our Father the Creed, all the prayers you know. When ready, you first place the animals’bread in the oven, while making a cross then place the regular Easter Bread. And again when you take it out you say something (prayers). You put it on a linen towel, and put it aside. You take it to the church with all the other offerings, during the Easter mass and pay attention to it so that the holy water will touch it as well ,while the priest performs the food blessings. “Then, on Easter morning, you break several pieces from it and give it to all the animals in the household, while saying Our Father,” And so God protects them from all sins and all evil. “
In Bucovina, de Paște persistă ritualul frământării Păscuței animalelor; un proces invers celui pe care Blaga îl numea “Păgânizarea unor teme creștine; avem de a face cu creștinarea unor credințe păgâne”. Pentru țăranul român, animalele din ogradă sunt extrem de importante,căci ele asigură traiul zilnic . Pe lângă acest aspect mai intervine un enorm respect venit din mentalitatea că ele “sunt mai cu minte ca noi” așadar, este de la sine înțeles ca și ele să aibă Pasca lor. Păscuța animalelor se face în Joia Mare , odată cu Pasca pentru întreaga familie. “Se face numai cu apă si sare. Nu pui drojdie,nu pui nimica. O frământi și să nu vină nimeni în casă până când n-o frământi. Și femeia aceea trebuie sa fie curată,să nu umble în săptămâna Mare cu soțul. Dupa ce se dospește faci o turtită, și faci crucea pastii și faci deasupra aluatul și împletești în trei. Când împletești în trei, zici Tatăl nostru Crezul, toate rugăciunile care le știi. Prima dată se pune aceea în cuptor și faci cruce. Apoi pui pasca cu lapte și ouă. Și iarăși când o scoți zici ceva(rugaciuni). O pui intr-un prosop de in , să n-o deranjeze nimeni. O duci apoi la Biserică în ziua de Paște cu celelalte ofrande și ai grijă să cadă un pic de agheasma pe ea, când face preotul slujba.” După aceea, duminică dimineață,se rupe din ea și se dă la toate animalele din ogradă zicând Tatăl nostru “Și așa le ferește Dumnezeu de toate păcatele și toate relele”. Credințe magice Geto-Dacice. Iulia Brânză Mihăilescu.
On the 20th of March, we welcomed Spring and joined our Mother Gaia in her cyclical dance of death and rebirth. The long-awaited Spring is officially here, although some would say, it may still be dormant in some areas, where snow decided to fall in copious amounts, perhaps as a last farewell, until next year.
During spring equinox, not so long ago, in some of the villages of Romania , Hunedoara,more precisely, a region called , Ținutul Pădurenilor, every Friday before Sântoader , women would start an early treasure hunt.
But it was not gold they were hunting for , oh no, they were up and about, head bowed to the earth, seeking for two magical, precious plants specifically Iarba Vântului or Apera spica-venti and Popilnic or Asarum Europaeum. These plants have , despite their toxicity if taken in high dosage, medicinal properties. However it was not for these properties that hills would brighten up with hundreds of hunched, colorful women. These two plants were revered for their hair growth benefits.
Before Sunrise, women gathered up in groups and headed to the forests and hills, to places where they knew these herbs would be found. They would even take offerings as bread, salt and eggs, to leave in exchange for the roots they so painfully extracted from the dry and cold earth, while chanting :
“Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită şi ouă, / Tu să-mi dai cosiţă nouă. / Eu îţi dau pită cu sare, / tu să-mi dai cosiţă mare.”
Popelnic, popelnic/ I give you bread and eggs, you give me brand new braids/ I give you salted bread/ You give me luscious braids.
Once they got home , they would boil the roots , and use the concoction to wash their hair with it. Afterwards they would trim the ends of their braids and hide the trimmings into a burrow and pray to the Sântoader for thick locks and health.
Iarba vântului was even more precious , as besides its benefits for growing long and full braids (a symbol of fertility) it was believed to be a protective plant, which, picked on this day, would act as a talisman against evil charms, illness and bad luck , for the entire household.
In fact, it was so precious that every girl would have it in their dowry case. Apparently, the case had a hidden drawer split into four sections where there was salt , so that the woman would be thirsty with love of live , earth from her parent’s backyard , so that she would be fertile like the land, conciul miresei , a head adornment which would be worn by the bride on her wedding day, and lastly, iarba vântului , the invaluable plant which the women also called Sora Soarelui, the Sun’s sister, the protector of their family and their entire household.
Sources :
Matraguna- O etnobotanica magică Leacuri și Remedii magice . Cornel Dan Niculaie
De Rituri și Plante 
