Când eram copilă , șanțurile de la țară abundau în pelin . Pelinul amar , cu care bunica obișnuia să facă un cazan mare de săpun de casă pentru noi și vecinii din jur .
Sub umrela Pelinului , se regăsesc aproximativ 400 de specii ale genului Artemisia cele mai cunoscute dintre ele fiind : Artemisia absinthium (Pelinul Alb), Artemisia Vulgaris (Pelinul Negru) și chiar Pelinița (Artemisia annua).
Planta este patronată, așa cum susținea Plinius cel Bătrân, de către zeița Artemis
”pentru că este folosită în problemele femeiești ”. Despre echivalentul său Roman , Diana, se spune că a găsit pelinul şi că a dat puterea lui tămăduitoare , centaurului Chiron care l-a numit după Diana, adică Artemisia.
John M Riddler, în cartea sa, Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau să aducă drept ofrande Zeiței, haine, înainte de căsătorie, pentru o sarcină ușoară. Relația zeiței cu planta este evidențiată prin faptul că , moașele și doftoroaiele acelor vremuri , foloseau pelinul pentru a trata complicațiile apărute la naștere și nu numai, planta fiind supranumită chiar Iarba Mamă , căci băile din fiertura de pelin erau folosite , după spusele lui Discorides, pentru a trata amenoreea, inflamații ale uterului sau chiar pentru a scăpa de o sarcina nedorită.
Asociat zeiței nopții și Lunii, pelinul ne conectează cu lumea subconștientului, a Sinelui superior și a viselor dar este prin definiție o plantă Solară ce “ ţine de energetismul şi simbolismul luminii solare. El pare să se hrănească direct din soare, aproape fără a mai avea nevoie de apă şi de pământ, în condiţii caniculare si este considerat plantă magică ce alungă spiritele rele, curăţă fiinţa umană de impurităţi şi îi redă vigoarea şi vioiciunea.” Cornel Dan Niculae.
În medicina populară , el era utilizat pentru pentru tămăduirea malariei, a durerilor de stomac, umflăturilor, a bolilor de ochi, iar în gospodarie era de ajutor în alungarea purecilor ,în vopsitul lânii şi confecţionarea săpunului.
Pelinul este în folclorul popular, o plantă magică , sacră folosită îndeosebi în alungarea Rusaliilor , Halelor și a spiritelor rele.
Conform lui Ion Ghinoiu , el era recoltat de descântătoarea, adesea dezbrăcată şi despletită, la diferite sărbători calendaristice (Măcinici, Armindeni, Strodu Rusaliilor-TodoRusaliile, Rusalii sau Duminica Mare, Marina) şi în anumite momente ale zilei, după un ritual în care o a doua femeie juca rolul pelinului :
– Bună seara, Pelin mare, / Domn mare! /
– Multumim dumitale, … , / Şezi! / – N-am
venit să şez / Şi-am venit să scot /
Patruzeci şi patru de draci ai tăi.
Alteori, el era scos de către babe sau femei “curate” îmbrăcate în cămăși albe.
Planta se purta ca amuletă împotriva Frumoaselor în buzunare, în sân , sub pernă și la gulerul cămășii, legat de cămășuța copilului,la icoană , pe masă, în așternuturi şi podeaua caselor, sau în grajdul vitelor, de la Todorusalii și până în ultima zi din Săptămâna Rusaliilor. El fiind prezent în vârful steagului Călușarilor cu un fir roșu de lână și fiind mestecat în timpul jocului de către aceștia.
El și usturoiul sunt singurele plante ce pot fi culese între Todorusalii și sfârșitul Săptămânii Rusaliilor , nefiind afectate de puterea Ielelor.
Pelinul este așadar o plantă cu puteri mistice, folosită în magia populară în diferite feluri.
Mătura de pelin se folosea în practicile magice de întors persoana plecată de acasă, dar şi în cele de scos şi alungat boala, răul, spurcul din corpul omului:
Ieşi spurc spurcat. / De la … / De unde
te-ai aninat, / Că eu, descântătoarea, / Cu
vin şi cu rachiu te-am îmbătat, / Cu
mătura te-am măturat, / Cu mătura de
pelin negru, / Şi-n gunoi te-am aruncat
Era folosit pentru a descânta de cel-perit (sifilis), numai într-o zi de sec (de post) cu o ramură de pelin,numit şi Pelin bun sau Pelin alb ,dimineaţa până nu răsărea soarele.
Descântătoarea repeta ritualul de nouă ori, lovind bolnavul la fiecare descântare cu o rămurică de pelin, în timp ce rostea în taină un descântec în care cerea către „nouăzeci şi nouă de urşi, nouăzeci şi nouă de lupi, nouăzeci şi nouă de zmei”, ca folosindu-se „cu labele zgâriind, cu dinţii rumpând, cu buzele sugând, cu limbele lingând, cu cozile măturând” să scoată boala de cel-perit „din capul lui N., din stupuşul urechilor, din luminile ochilor, din smârcul nasului, din faţa obrazului, din aparătuşul limbii”.
Pelinul era de asemenea folosit și în descântece de dragoste și dor :
“Se descântă cu nouă pietre la râu și cu pelin și se zice vorbele:
Cum spală apa tote petrile,
Așa să se spele dorul de la cutare.
Cu pelinul îl împelinat,
Cu petrile îl împietrit,
De la cutare îl potolit!”
Pelinul , plantă de o eleganță și înțelepciune aparte , nu mai crește acum spontan pe șanțurile și în curțile oamenilor, decât cultivat.
Poate a considerat că omenirea nu mai are nevoie de el așa cum obișnuia înainte, însă eu cred că avem nevoie de el acum mai mult ca oricând.
Bibliografie:
Gr.G Tocilescu: Vrăji și descântece
Cornel Dan Niculae : Mătrăguna, o etnobotanică magică. Leacuri și remedii magice.
John M Riddler : Goddesses, Elixirs, and Witches, relatează cum, femeile obișnuiau
Gerar- Ianuarie (luna frigului, a gheții și a negurei) 1. Sân-Vasâi: se colindă cu plugușorul, cu plugul cel mare, cu Vasilca, cu Sorcova 3. Îngroparea Anului Vechi -ultima zi 5. Ajunul Bobotezei : se deschid Cerurile.Se ține post negru , condiție importantă în ritualurile aflării ursitei, făcute în această noapte magică. 6. Boboteaza.Botezul Apelor. Botezul Domnului. Iordanul. Chiraleisa 7. Sânt-Ion. Iordănitul Femeilor: petrecere a femeilor, organizată în această zi. Masa Moașei: Masa Ceremonială a moașei , la care participă nepoatele pe care aceasta le asistă la naștere. 8. Ziua Moașei 16. Miezul Iernii, Sân -Petru de Iarnă (cel Șchiop), Sânpetrul Lupilor, Circovii de Iarnă, Fulgerătoarele (zile rele de fulgere și tunete); Circovii 17. Circovii de Iarnă, Anastasiile, Fulgerătoarele 18. Circovii de Iarnă, Tănase de Ciuma,Anastasia ciumelor 25-31. (până pe 2/3. februarie) Filipii de Iarnă (rău de lupi), Teclele, Trisfetițele 31. Filipii de Iarnă, Filip Șchiopul (patron al lupilor și al Filipilor)
Făurar- Februarie (Luna Faurilor de Fier. Luna Lupilor) 1. Trif Nebunul– Patron al omizilor și insectelor , al vegetatiei, al lupilor.|pune în mișcare seva din butucii de vie și din pomii roditori.|se practică Arezanul sau Udatul Viilor cu Apă Sfințită. Filipii de Iarnă. Martinii de Iarnă 2. Stretenia – Întâmpinarea Iernii cu Vara. Martinul Cel Mare– Ieșirea Ursului Din Bârlog. 10. Haralambie– apărător împotriva bolilor și a ciumei, în mod deosebit. 18. *Moșii De Iarnă – Sâmbăta Părinților. Sâmbăta Morților, Sâmbata Piftiilor 19. *Duminica Lăsatului Sec de carne 24. Dragobete -Logodna păsărilor, Sân-Ion de Primăvară. Cap de Primăvară 26. *Duminica Lăsatului sec de brânză 27. *Începutul Postului Mare.Păresimile. Săptămâna Alba. Lunea curată.Spolocania (toată vesela este curățată de grăsime). Lunea Păsărilor, Tarbacul Câinilor ( vânatul simbolic al lupilor). Intrarea în Săptămâna “Caii lui Sântoader” (reprezentând sosirea echinocțiului de Primăvară și reîntoarcerea luminii Calul simbol Solar).
Mărțișor- Martie (Germinar. Luna încolțitului, se seamănă mazăre, linte, orz, secară, ovăz) 1. Baba Dochia. Baba Marta sau Cap de Primăvară. Mărțișor. Început de An Agrar, “ziua cea dintâi a Primăverii,” S.Fl.Marian. |în funcție de vremea din această zi, se fac pronosticuri pentru toată luna. |acum încep Zilele Babelor 9 sau 12 la număr 3. *Vinerea Sântoaderului, Vinerea furnicilor. Vinerea Ierbii. Ajunul lui Sântoader. |se face culesul ritual al rădăcinii de Iarbă Mare , Iarba Vântului , Iederă și Popâlnic. |se face Coliva care se duce la Biserica și din care se gustă apoi contra frigurilor 4. *Sâmbăta lui Sântoader- Ritualul de spălare al părului, cu Iarbă Mare. 9. Mucenicii, Sfințișorii -Zilele Moșilor. |se pregătesc mucenicii, aliment ritual. |se practică bătaia rituală a Pământului, cu bota , spre dezghețarea acestuia. 17. Alexie. Alexiile. Alexe cel Cald. Ziua șarpelui. Ziua peștelui – “el încălzește și descuie Pământul, de-i dă căldură și ies toate jigăniile dintr-însul.” 20. Târ Înainte -Târ Înapoi – Echinocțiul de Primăvară 24. Ajunul Bunei Vestiri . Frumușeliile: vânt mare care-i ia și îi amețește de cap , pe cei ce dorm afară în această seară . 25. Blagoveștenie. Buna-Vestire -se dezleagă limba cucului, învie toată musca, începe a crește iarba. |se fac vrăji cu anaforă pentru a avea spor la prins pește, peste an.
Prier- Aprilie (Luna Florilor, Prier priește dară și jupuiește -ref. La vremea schimbătoare) 8. *Moșii de Florii. Lăzărelul -patron al vegetației. Sâmbăta lui Lazăr 9. *Duminica Floriilor– plantele și florile încep a dezvolta calități magice 16. *Paștele Ortodox. 21.*Izvorul Tămăduirii – Sărbătoare asociată figurii Maicii Domnului ; se spune că din lacrimile Sale picate pe pământ, au ieșit mai în toate părțile izvoare făcătoare de minuni și cine s-ar spăla la aceste izvoare și mai cu seamă în această, zi se vindecă de orice boală. 22. Ajunul Sf. Gheorghe, Sângiorzul Vacilor se fac practici apotropaice împotriva Strigoilor și a fermecătoarelor, să nu fure mana Câmpului și a Vacilor 23. Sângiorzul Vacilor – Anul Nou Pastoral. Începutul verii pastorale . Ziua când înfrunzește codrul. |se seamănă busuiocul , folosit apoi în ritualuri de dragoste. |acum se tocmesc târguieli ce se sfârșesc la Sumedru *Duminica Tomii 24. *Lunea Morților. Paștele Morților. Paștele Blajinilor – reprezentări mitice ale oamenilor primordiali. |se dă de pomană pentru sufletul morților. |se dau coji de ouă roșii, pe apele curgătoare, în credința că acestea vor ajunge pe Apa Sâmbetei la Blajini, ca să știe că a trecut Paștele pe Tărâmul nostru și este Paștele Lor.
Florar- Frunzar Mai “Mai e rai”-ref. la exuberanța vegetației 1.Armindeni. Pom de Mai – începătorul Verii . Cap de vară. Ziua Pelinului 10.*Todo Rusaliile. Strat de Rusalii -prima zi în care îsi fac aparitia Rusaliile, preluând de la frații lor, Sântoaderii, patronajul asupra Verii. 12. Ghermanul, Hărmanul Viermilor– patron al animalelor și al insectelor, ce poate influența buna dezvoltare a semănăturilor. Caloianul – Marchează intrarea în sezonul ploilor cu grindină. 21. Constandinu Puilor. Constantin Graur – ziua când puii păsărilor ce s-au împerecheat la Dragobete, învață să zboare. Sf. Constantin si Elena 24. *Ajunul Ispasului -se culeg spre sfințire plante cu rol apotropaic: alun, nuc, leuștean ,paltin 25. Ion Fierbe – Piatră– Patron al ploilor nefaste cu vânturi puternice și grindină. *Ispasul. Paștele Cailor. Moșii de Ispas. Înălțarea |se practică sorcovirea vitelor și a oamenilor cu leuștean -ritual cu rol apotropaic |se fac ofrande morților și se împodobesc mormintele cu flori și paltin.
Cireșar- Iunie ( luna când se coc primele cireșe ale anului ) 3. *Moșii de Vară. Moșii de Rusalii: se țin pentru ploaie 4. *Duminica Rusaliilor . Pogorârea Sf. Duh |femeile pun pelin la brâu, pentru a fi protejate împotriva bolilor și a Ielelor. |în funcție de zonă, se duc flori de tei sau frunze de nuc, la biserică , ce mai apoi, se pun la icoane, pentru protecție. |se vizitează mormintele celor dragi. |se lasă frunze de nuc, pe drumul spre cimitir la răscruci de drum și la morminte. 5. *A doua zi de Rusalii. Lunea Rusaliilor. Intrarea în Săptămâna Rusaliilor 5-11. *Săptămâna Rusaliilor. Zilele Călușului – dedicate cetelor de Călușari , ce practică ritualuri cu rol fertilizator și apotropaic împotriva Ielelor. |Călușarii sunt patronați de Irodeasa, la fel si Ielele. 11. Vârtolomei. Vârtolomeiul Grâului -patron al grâului și al vârtejurilor de vânt -poate influența starea recoltelor de grâu, porumb etc. |se evită acțiunile învârtejite precum torsul, etc. |se practică magia întoarcerilor – trimiterea înapoi a vrăjilor. 12. Onufrie. Onufrei . Nunta Șoarecilor: se ține pentru ca șoarecii și viermii să nu invadeze recoltele. 14. Eliseiul Grâului – acum se formează bobul de grâu . |ziua se ține pentru ca vântul adus de Elisei “să nu scuture floarea de grâu” 12-28. Postul Sf Petru și Pavel – se ține pentru foamete , grindină, sănătate . |femeile leagă usturoi și pelin , la gâtul copilelor ca protecție împotriva Ielelor. 21. Solstițiul de Vară 23. Noaptea Sânzienelor. Ajunul Sf. Ioan Botezătorul |în noaptea de Sânziene femeile fac băi ritualice, apoi se duc în pielea goală să culeagă plante de farmec și leac. |fetele adună florile de sânziene, care se spune că înfloresc în această noapte și care sunt puse la cingătoare sau la cosițe pentru visarea ursitului. |se fac coronițe din sânziene și uneori alte plante magice, pentru fiecare membru al familiei. Acestea se aruncă pe casă și prevestesc longevitatea celuia a cărui coroniță rezistă cel mai mult timp pe acoperiș. |fetele aruncau aceste coronițe pe casă “să vină toate dragostile” 24. Sânzienele. Drăgaica. Ziua Soarelui. Amuțitul Cucului. Sf . Ioan De Vară. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul. -ziua în care Soarelele stă în loc la amiază; joacă de trei ori pe cer (se evită privirea Soarelui la răsărit pentru a nu vedea cei Trei Sori). Dimineața, înainte de răsăritul Soarelui , se fac și se aruncă pe casă , cununi de sânziene, pentru longevitate, noroc în dragoste și bunăstare. În Transilvania, aceste ofrande aduse soarelui erau rotunde pentru femei și în formă de cruce, pentru bărbați. |se adună plante bune de leac și vrajă căci acum ele sunt cel mai potente. |în dimineața acestei zile,fetele se strângeau să culeagă flori și plante de leac, se spălau cu roua de pe câmpii și făceau cununi de sânziene. Apoi, alegeau pe cea mai frumoasă dintre ele ,o numeau Sânziana și o conduceau cu mare alai,prin sat : Ritual era făcut de către fete “ca să nu mănânce vârcolacii Soarele și ca să nu se ardă recoltele. “. 28. Ajunul Sâm-Petrului – se fac practici apotropaice împotriva Ielelor , se fac amulete din pelin și usturoi, se evită dormitul afară . 29. Sânpetru de Vară. Sf Petru și Pavel -Mijlocul Anului SânPetru – stăpân al agricultorilor și al Lupilor patronează căldura și ploaia;poate influența starea recoltelor 30. Pietrele lui Sânpetru – rău de lupi, de grindina și de trăsnete în vite
Cuptor- Iulie (Luna Fierbințelilor, a coacerilor) 1. Cosmandinul. Ana Foca -sărbătoare a focului 8. Procopiile. Precup -coacerea grânelor, asigura belșugul holdelor. Ziua Lupului 13-27. Panteliile -Surorile Sf.Ilie. Ele pot arde și pârjoli recoltele 15. Ciurica – Zi a femeilor. 15-17. Circovii de Vară .Circovii Marinei- rău de lupi,incendierea recoltelor și boală. 20. Sântilie-patronul verii, al luminii și al focului -poate aduce incendii, fulgere, grindină , marchează Miezul Verii 22-23. Foca/Opârlia – divinitate a focului 27. Pantiliele. Pintelei. Sf. Ilie cel Mic , poate provoca incendierea recoltelor. 31. Macaveiul Ursului – se ține pentru upi și pentru urși , ca să numănânce vitele.
Gustar- August (Gustatul ritual al boabelor de struguri, luna secerișului) 1-14. Postul Adormirii Maicii Domnului 1. Macaveii Stupilor. Împuiatul urșilor . Scoaterea Sfintei Cruci. -se sfințesc grădinile și boabele de grâu pentru semănat, cu apă sfințită. |se duc la biserică snopi de spice împletite , flori și plante de leac, spre sfințire. |debutul perioadei de împerechere a urșilor. |se tăiau, la această zi, fagurii, lăsându-se însă și partea albinelor, ca hrană peste iarnă. |se consuma vin indulcit cu miere și turtă caldă , ca aliment ritual. |lumânările din ceară , făcute azi sunt mai bune de ars 6.Probejenia.Obrejenia.Schimbarea la față . Schimbareaveșmintelor naturii și trecerea de la vară la toamnă. |se practică gustatul ritual al primei boabe de strugure în timpul căruia se incanta “Boaba nouă în gură veche”. |pleacă păsările migratoare ; berzele|se răcesc apele.|târâtoarele și insectele se pregătesc să intre în pământ. |se duc poame și struguri la biserică , pentru a fi sfințite. |se duc faguri de miere la biserică |se ține pentru roada viilor.|femeile se duc în pădure unde în pielea goală și după un anume ritual, culeg plante de leac și alune pentru friguri. 15. Sântămărie Mare. Adormirea Maicii Domnului – începutul perioadei premergătoare Echinocțiului de Toamnă. |se adună printre ultimele plante de leac |se fac ritualuri de dragoste cu năvalnic |se leagă prin magie ciocul păsărilor pentru a nu ataca strugurii 25. Vârtolomeii ,”nu lucre nimic ce s-ar face cu sucire sau învârtire, ca să nu se suce vitele la cap”. |se practică magia întoarcerilor -trimiterea înapoi a vrăjilor 29. Sânt-Ion de Toamnă. Sf.Ioan Cap tăiat. Crucea Mică. |nu se mănâncă fructe sau legume rotunde și roșii . |nu se taie nimic cu cuțitul; totul se rupe cu mâna.
Răpciune- Septembrie (timpul culesului vitei de vie și al stoarcerii strugurilor pentru vin ) 1. Simion Stâlpnicul – ține Cerul și Pământul, patron al Vânturilor, rău de cutremure și furtuni se ține pentru roada Pământului, pentru ca toamna să fie ușoară și oamenii să poată strânge recoltele 8. Sântă Mărie Mică . Nașterea Maicii Domnului – marchează sfârșitul verii. |ziua în care se duc rândunelele. | se ține pentru cei ce nu pot avea copii. 14. Ziua Șarpelui. Cârstovul Viilor. Ziua Crucii- răcirea vremii, încuiatul Pământului |insectele și șerpii intră de acum în hibernare.|florile și plantele își arată părerea de rău că se ofilesc . |se adună ultimele plante de leac și se pun la icoane 23. Târ Înainte -Târ Înapoi. Echinocțiul de Toamnă 24. Teclele Berbecilor -se ține pentru protecția berbecilor de lupii care încep să dea târcoale 26-28. Perioadă în care se sărbătoresc Filipii Berbecari . Nu se împunge /coase în piele, nu se împrumută foc la vecini , e rău de lupi
Brumărel- Octombrie (Încep a cădea brumele cele mici) 1. Provoacă .Procovie.Acoperământul Maicii Domnului – se acoperă Pământul de brumă. 14. Sf.Parascheva~Sf.Vineri – acum se face îngroparea verii. 25. Ajunul Sf. Dumitru. Moșii Cei Mari. Moșii de Toamnă. |se împarte pentru sufletul morților . |se fac focurile rituale ale lui Sumedru- sărbătoare cu un pronunțat caracter funerar ; veghe rituală pentru câștigarea bunăvoinței strămoșilor întru asigurarea recoltelor în anul ce vine. 26. Sâmedru. Sf.Dumitru – Sumedru încuie vara și desfrunzește Codrul . Deschizător al Iernii Pastorale. |acum se transformă strigoii morți în morminte . |ziua soroacelor; acum se termină târguielile începute la Sângiorzul Vacilor.
Brumar -Noiembrie (Luna Brumei mari și a promoroacei. Luna limpezirii vinurilor în butoaie). 4. *Moșii de Toamnă . Moșii cei Mari 8. Arhanghelii Mihail și Gavril. Moșii de Arhangheli (praznic ținut în calendarul popular de pe 8 pana pe 10 noiembrie). Arhanghelul Mihail preia atributele Morții: Înger călăuză a sufletelor oamenilor pe cealaltă lume. |acum moare vara și se naște treptat iarna – Arhanghelul Mihail predă tutela tuturor vietăților Sf-ului.Nicolae ce le veghează până la Iordan, atunci când Arh. Mihail, le preia pe toate din nou, sub ocrotirea Sa. 11. Sărbătoarea tâlharilor și a haiducilor; Sf. Mina -zi celebrată atât de tâlhari cât și de cei ce nu se doreau păgubiți de către aceștia. |Sf. Mina , posibil substitut al zeului traco-dac Armis, echivalent al zeului Hermes -invocat pentru ajutor în prinderea hoților dar și în magia întoarcerilor : în această zi, femeile duc la biserică lumânări pe care le lipesc de sfeșnice cu capul în jos “ca să se întoarcă spre casa lor , inimile voitorilor de rău, întocmai cum au întors lumânarea”. 13. Ziua Lupului. Grădinetele. 14. Martinii de Toamnă . Martinul Cel Mare. Intrarea în Filipii de Toamnă – Începutul perioadei de împerechere a lupilor. *LăsatulSecului pentru Postul Crăciunului. ÎnceputulPostului Crăciunului. Spolocania (purificarea vaselor cu cenușă). Începutul Anului Nou Dacic – rău de lupi, practici apotropaice împotriva lupilor (se lipește gura sobei, ca să se lege gura lupului, nu se aruncă jăratec afară.) 20. Ajun de Ovidenie -se deschide cerul și vitele vorbesc . |pot fi văzute flăcările albastre ale banilor îngropați. |se pune apă la privegheat : de strachină se lipește o lumânare aprinsă; se fac apoi o sută de mătănii seara, o sută la miezul nopții și încă o sută în zorii zilei – aceasta apă aduce protecție și sănătate 21. Ovidenia. Filipul Cel Mare |de acum încep a se vedea strigoii și duhurile , a căror activitate culminează cu Noaptea Sfântului Andrei , iar “vederea” vrăjitoarelor sporește, căci perioada aceasta le potențează abilitățile și orice vrajă devine mai puternică. |se dă pomană lumină de veci care nu se va stinge niciodată pe partea cealaltă, celor morți fără lumânare. |numai lumânarea de Ovidenie este bună de uitat în fântână, în ritualul ursitei, de Sf. Andrei 30. Sântandrei -Patronul Lupilor Cap de Iarnă. Noaptea Strigoilor, Păzitul Usturoiului . Miezul Anului Nou Dacic |noapte în care prezența strigoilor este cel mai pronunțată |se ung ușile și ferestrele cu usturoi |se întorc oalele cu gurile în jos |se fac practici divinatorii de aflare a ursitei.
Undrea- Decembrie (Luna lui Cojoc, luna lui Andrei -“e frig de parcă- ți bagă ace în undrele) 3-5. Zilele Bubatului (Sofonia, Varvara și Sava) 4. Varvara – se practică ritualul îmbărburarii copiilor de către mame, cu miere , magiun sau dovleac copt și are rol de protecție împotriva vărsatului. 6. Sân-Nicoară . Moș Nicoară. Finele Anului Nou Dacic – în această zi se adună cetele de feciori care vor forma alaiul de colindători ce vor cutreiera satele până la Bobotează , având rolul de a alunga duhurile rele ce cutreieră Pământul în această perioadă. 12. Spiridon, Făcătorul de Minuni,Patronul Ciubotarilor – se ține mai ales de femei crezând că-i rău de lovituri. 20. Ignatul porcilor– Sacrificiu Ritual al porcului – substitut neolitic al spiritului grâului. Inătoarea – reprezentare feminină a Ignatului ce opărește femeile care torc în această zi. 21. Solstițiul de Iarnă 23-24. Moș -Ajun : copiii merg cu colinda pentru care primesc la schimb mere, nuci, covrigi. 25-27. Moș – Crăciun, Crăciunul. Nașterea Domnului 28. Îngroparea Crăciunului 31. Îngroparea Anului Vechi . Ajunul Sf Vasile -se umblă cu plugușorul, cu plugul cel mare, cu Vasilca. Noaptea Anului Nou. |se ține o lumânare aprinsă toată noaptea și se deschid larg ușile să iasă anul vechi și să între cel nou. |se pregătește calendarul cu ceapă și sare ce se verifică a doua zi și care are rol de a prevesti cum va fi vremea în fiecare lună a noului an.
___________________
Cu Italics : sărbătorile fixe
Bold: pragurile și momentele de tranziție din an
*Steluță: sărbătorile mobile
____________________
Despre simbolul din centrul calendarului:
Sigla din mijlocul calendarului este o reproducere , după o aplică de harnașament scitic cu capete de cai, găsită la tezaurul de la Craiova .
În culturile antice cât și în folclorul nostru popular, calul este asociat miturilor solare. Redarea „în vârtej” a cailor ,conform principiului pars pro toto, pe unele aplice, sugerează şi mai puternic legătura animalului cu cultul solar.
Aplica reprezintă o svastică sacră stilizată, numită și crucea încârligată -vechi simbol solar regăsit la majoritatea culturilor lumii, derivat din Spirală ce descinde din Cerc – simbolul absolut al Soarelui. Formele și simbolurile ancestrale sub care se prezintă acest cerc, și transformările pe care le ia, sunt numeroase.
Imagine preluată din studiul: Ouăle de Paști de Artur Gorovei, 1937.
Acest simbol este predecesorul vârtelniței, care la noi apare peste tot în arta populară : pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, în cimitire, etc .
El reprezintă asemeni spiralei pe care o are la bază, scurgerea timpului, iar caii ce trag în cele 4 direcții, fac referire la cele 4 anotimpuri și la cele 2 Solstiții și 2 Echinocții.
Într- o anecdota de a sa , Lovinescu afirma că avem acest semn “de pe vremea urieşilor”, el fiind un semn sacru de la origine și până în prezent.
Centrul este emblema Polului, căci, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce;
Centrul efectuează rotaţia lumii așa cum susține Mircea Eliade.
În Centru se înalţă Muntele Cosmic al zeilor, Kogaion -ul, Arborele cosmic sau Arborele Vieţii, Stâlpul care susține bolta Cerului: Axis Mundi.
Centrul este Buricul Pământului dincolo de care se extinde haosul,el fiind înconjurat de apa Sâmbetei: matca tuturor apelor, în folclorul românesc
Vioreaua (Lat. Scilla bifolia) , cu petalele sale delicate și albastre , este prima floare care apare în pădure spre sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie și a doua care se arată după ghiocel, în zonele de deal și câmpie.
Personal, o asemăn unui giuvaier care îmi face ființa să vibreze așa cum vibrează și ea sub zumzetul albinelor cu care își împarte fericită prețiosul nectar.
Cunoscută sub denumirile sale populare drept ceapa-ciorii, gheocel albastru, furcuța Paștelui sau viorică, această frumoasă și gingașă floare de primăvară, capătă în legendele folclorului nostru, atributele unei unei tinere fete cu ochii albaștri , frumoasă și curată la trup și la suflet, care poate înțelege nemijlocit , graiul florilor.
Printr-o serie de întâmplări este metamorfozată în viorea, fie de către Zâna Florilor fie de către un înger bine-voitor, prin porunca lui Dumnezeu.
Maria Ciocanu, relatează în lucrarea sa “Florile în panteonul românesc” , că Viorica a fost, conform unor legende, o copilă frumoasă, dar orfană de mamă. Mama vitregă o maltrata, până când a dus-o la marginea pădurii şi a aruncat-o în omăt, crezând că va îngheţa. Deşi micuţă şi firavă, fetiţa a rezistat frigului, dar s-a transformat într-o floricică mică, de atunci înflorind primăvara.
Aproape în toate versiunile acestor legende, fata este cea care , nu se poate adapta lumii profane în care trăiește și își dorește să fie transformată într-o floare care să aibă culoarea ochilor săi și care să aducă oamenilor speranța luminii și vestirea primăverii.
Ea întrupează așadar, arhetipul Fecioarei fiind corelată cu momente de tranziție: nunta (cununa miresei) sau moartea prematură (cununa tinerilor nelumiți): „Se făceau cu ele cununițe și se puneau pe mormântul fetelor și flăcăilor” ( Delia Ana Maria Răchisan ; Butură 1979: 248).
Este asociată somnului veşnic (somnul de veci feciorelnic), așa cum apare într-un bocet bucovinean cules la sfîrşitul secolului al X lX -lea :
„Scoală, scoală, mamă, scoală, Că ţi-a fi destul de-aseară ! Că de-asear’ ai adormit Şi mai mult nu te-ai trezit…, Dragele mele picioruţe, Cum s-or face flori albuţe… Din mînuţe Viorele, Din cosiţe Micşunele Din guriţă Tămîiţă, Pomişori din ochişori, Lutişor din trupuşor.“ (38, p. 513, 515. Oișteanu Andrei).
Vioreaua este floarea ce se regăsește la convergența dintre două lumi : Copilărie – Adolescență; răsare din bezna primordială (Iarna) și aduce lumina solară (Primăvara); ea este prezentă atât în ritul nuntirii(Viața ) cât și în cel al înmormântării tinerilor (Moartea) ; cutreieră pământul sub formă umană , însă negăsindu- și rostul, tranzitează în tărâmul florilor ; este conexiunea noastră cu lumea vegetală și puntea mitică dintre om și natură.
N.B. Albastrul său prețios era folosit de către străbunicele noastre pentru a colora textilele și ouăle de Paști.
Bibliografie:
Maria Ciocanu: Florile în panteonul românesc Tony Brill: Legendele Florei Delia Ana Maria Rachisan : Plante de leac între sacru și profan. Oișteanu Andrei: Motive și semnificații mito -simbolice în cultura tradițională românească
Vestitor timpuriu al primăverii, mai precoce chiar decât îndrăgitul ghiocel, rodul Pământului este prima plăntuță ale cărei frunzulițe timide le-am văzut răsărind de sub patul inert al solului pădurii.
Evocator al organelor sexuale atât feminine cât și masculine, așa cum este el , în luna mai, cât și al unei limbi roșii de dragon , așa cum îl întâlnim , mai târziu spre lunile iulie- august, el a fost asociat, de către celți , cu sărbătoarea Beltane , echivalentul Arminden-ului Românesc(1 Mai) și a fost investit cu anumite calități afrodisiace, fiind folosit ,aparent, în leacuri și poțiuni pentru fertilitate, ulterior crezându-se că tinerele fete ar putea rămâne însărcinate, doar privindu-l.
În limba engleză, el este mai larg cunoscut sub denumirea de Cuckoo Pint căci, ciucurele său apare în aceeași perioadă cu sosirea cucilor.
Rodul Pământului -Plantă Oracol în folclorul românesc.
Și la noi, Rodul Pământului , așa cum o sugerează și numele său popular, a căpătat aceeași aură de plantă ce aduce fertilitatea, dar cea a însăși Mamei Glie, căci , Arum dracunculum, ascunde sub învelișul său timid , secretul roadelor holdelor, pe anul respectiv.
Foto-galerie personală
Se spune că Rodul Pământului , este cules în dimineața de Paște, pentru a fi citit dar conform credințelor din popor, nu îl găsește oricine și nu oricine îl poate interpreta.
De regulă interpretarea se face prin asocierea părților sale cu roadele pământului (Porumb, Sfeclă , Grâu Orz, Struguri sau Prune). Dacă acestea sunt frumoase și arătoase , atunci se consideră că și holdele au să fie cu rod.
Prin unele părți din România, Rodul Pământului , se planta în grădina fiecărei familii și se interpreta de la an , la an.
După relatările lui Ion Ghinoiu , La 1 februarie, de ziua lui Trif Nebunul, patronul şi protectorul plantei,printre altele, oamenii îi puneau cenuşă la rădăcină (probabil pentru nutrienții oferiți ) , iar de Sânziene îl culegeau şi îl aşezau printre plantele înflorite, gata să rodească.
Deși toxic, dacă era folosit cu atenție de către persoanele pricepute, el era folosit ca leac pentru diferite afecțiuni , precum ascita (afecțiune a ficatului): « Se dădea să se bea rădăcină de pir,rodul pământului şi pelin plămădit în ţuică ».
Cuckoo Pint Artist Hulton Archive Digital Art – Illustration
În fitoterapie sunt utilizate rizomul și frunzele, recoltate fie primăvara (martie, aprilie), fie în septembrie.
Preparatele din această plantă sunt utile în astm bronşic, dureri de gât, viermi intestinali, și hemoroizi , sau extern pentru răni,umflături, reumatism.
În Anglia, secolelor 17 și 18, rizomii săi erau transformați în pudră și folosiți ca băutură, în cosmetică și pentru apretarea lenjeriei.
Spre secolul 20 , utilizarea plantei, a încetat, datorită toxicității sale ridicate.
Mare Atentie !! căci în cantități mari sau consumată necorespunzător, această plantă poate provoca paralizia sau chiar moartea! Consumarea fructelor este letală !
Așa că dacă doriți să încercați , tratamente pe baza de Rodul Pământului , consumați doar preparate pregătite de specialiști.
Rodul Pământului și Magia Agrară – Luatul Manei
Poate semnificația din spatele denumirii populare a acestei plante, ne este acum tuturor , evidentă . Însă ce i -a determinat pe străbunii noștri, să fie singurii , cel puțin din câte am putut găsi eu până acum, care au făcut din această plantă , una oracol , investind-o cu proprietăți profetice ?
Rodul pământului , a reprezentat pentru omul arhaic , esența vieții, fără de care nimic , nu putea exista.
Această perspectivă , așa cum susține Ivan Evseev , “pare a fi izvorâtă din credinţa animistă că orice câmp sau holdă posedă o forţă zămislitoare, mana sa, pe care J. Frazer o numea „spiritul grâului”, iar într-o epocă, datând din perioada conviețuirii daco-românilor cu slavii, era personificată în zeul Rod, patron al neamului şi al fecundităţii. “
Fără o recoltă reușită , comunitatea îndura foamete și neajunsuri.
Ivan Evseev relatează mai departe , despre conceptele de rod sau mană , întâlnite din abundență, în folclorul nostru :
« Rodul pământului sau mana câmpului, la daoco-români, constituia o ţintă preferată a duhurilor rele şi obiect al numeroaselor practici de magie neagră.
Vrăjile de acest fel au dăinuit până aproape de timpurile moderne în viaţa satelor.
Existau, desigur, şi vrăjitoare specializate în acest tip de magie agrară:
Foto-Slavic Witch Watecolor painting Artist Unknown (Reddit)
„Femeile vrăjitoare iau câteva ouă clocite, un sul, o aţă roşie, un frâu, un biciu, un săculeţ cu busuioc, ceară şi unt de cămilă, pe care il cumpără de la ţigani.
Pe Ia miezul nopţii, vrăjitoarea ia cele pregătite şi se duce Ia locul cu holde.
Întâi îngroapă două ouă clocite la capul locului şi spune că ouăle să fie cu noroc. Apoi îşi leagă săculeţul de piciorul drept, înfrânează sulul, îşi despleteşte părul şi se desface până la brâu, ori chiar de tot. Încalecă pe sul şi, bătându-l cu biciul, fuge de-a lungul locului căruia vrea să-i ia rodul, zicând:
„De la moş (cutare) la mine!„
Se zice aşa de 12 ori, căci aşa-i cu leac, de 12 ori se întoarce spre răsărit şi zice:
„Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului, /Să meargă, să treacă, /Grămadă să facă/în locul arătat. /Că dimineaţă m-am sculat/Şi la câmpuri am plecat, /Cu Maica Domnului m-am întâlnit, /Şi de loc m-am spovedit/Ca să iau/Să nu dau/Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului„(M. Oli-nescu, MitoL. Românească, 12
Gh. Pavelescu consideră că mana e o idee obscură şi vagă, abstractă şi generală, care la români desemnează o forţă ce intervine în viaţa pastorală şi agricolă. »
Rodul Pământului și Feminitatea/Masculinitatea Sacră
Rodul Pământului este o plantă ce îmbină armonios ambele sexe , căci , la o privire mai atentă, sub partea vizibilă , asemeni unui ciucure , numita Spadix, dezvăluim , în învelișul său tăinuit , florile sale unisexuate ce mai târziu vor da naștere fructelor roșii , atât de seducătoare dar toxice. Florile unisexuate au separat o floare bărbătească și una femeiască.
The Druid Plant Oracle by Phillip and Stephanie Carr-Gomm.
Privind din această perspectivă , Rodul Pământului a fost asociat, în Oracolul Plantele Druizilor , cu uniunea dintre masculin și feminin și lucrurile minunate ce pot lua naștere din aceasta , atunci când cele două energii sunt în echilibru, concept cunoscut și sub denumirea de Alchemical Wedding.
Alchemical Wedding Sacred Marriage Artist :Emily Balivet
MONSTER, 1493. Part-wolf, part-human monster. Woodcut from the Nuremberg Chronicle
Făptura mitică, jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului, a bântuit încă din antichitate închipuirea umană.
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe
Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi, că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.
Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate.
Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:
Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.
Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.
Sunt una din formele pe care o pot lua strigoii vii și strigoii morți.
Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
Semnul distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri coada (extensie a coloanei).
În cazul unui copil născut cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând astfel destinul nou-născutului, încercând să îi ofere o viață normală în comunitate.
Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină .
De regulă ei iau forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
În alte instanțe pricoliciul se adună cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și aducând odată cu ei boala și moartea prin sate.
În fruntea pricolicilor se află Sărsăilă, căpetenie a demonilor, născut din impreunarea Mumei Pădurii cu Satana.
În concepția țăranului român pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă în animale, doar cu spiritul.
Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată nemăritată .
Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și trup de lup, alteori apare cu cap de lup și trup de om.
Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât un lup.
După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.
Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.
În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau cu bărbaţi, noaptea , prin păduri, sub forma unor incubuși.
Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind ținută secret.
Acest tip de comportament era probabil o tentativă a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa.
Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
Reprezentări ale copiilor morți nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad, Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci.
Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :
Sunt copiii proveniți din legături incestuoase între frați sau veri primari.
Iau ființă din tărâțele de făină pe care oamenii o cern Duminica.
Sau când torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.
Se crede că pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.
Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
În încercarea de a-i goni, se trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere.
Medicina magică şi folclorul medical.
Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli.
Însă această « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.
Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită probabil de la strămoșii geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice a corpului subtil.
Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.
În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă.
În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.
Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic
Un ritual complex de medicina magică, preventivă, era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului.
Acest ritual era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici.
Regăsim în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari, așa cum a fost relatat de Vulcănescu :
« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și găsite la întâmplare .
Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri, ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)
Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând nuditate rituală : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat.
În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.
Amuleta confecţionată era apoi incantată și investită cu puteri de protecție astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea:
« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă / acum vă dau o
muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/
ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu
Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până la primele simptome ale sarcinii , uneori chiar până la naşterea copilului.
Atunci făcea să sune brâul, pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită din fier – fierul având capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative).
Dacă pricoliciul era desdemonizat, el putea duce o viaţă normala de om. Așa se face, că se încercau o serie de practici cu scop curativ.
Destrigoirea curativă prin Transfer:
Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul.
Destrigoire prin Plante magice cu rol curativ și apotropaic.
Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap.
Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).
Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie.
Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă.
Aconitum . Vintage illustration Pinterest
Omagul cu florile sale colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).
Această plantă , era considerată de către bătrâni , o iarba sacră , fiind întrebuințată alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor.
El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini și pe lângă case pentru protecție, împotriva acestora.
Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind prin paralizie respiratorie şi cardiacă).
Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și doborî inamicii, dar și pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora.
Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era recoltată în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia, sau pentru a anestezia durerile, local. Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe.
În mitologia Greacă , se spune că omagul a luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .
Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire
Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie).
Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal.
Licantropul : Dublu sau Alter Ego
Werewolf attack—Woodcut of the sixteenth century by Lucas Cranach the Elder, 1512 [132].
Omul fiară din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o afecțiune fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.
Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei entități, care în unele circumstanțe, poate fi greu de stăpânit.
Tudor Pamfile spunea referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”
Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot, în lume.
În unele zone geografice precum America de Sud și Asia, lupul fiind substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând sub forma unui animal, dacă erau întrunite anumite condiții.
Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu, care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală.
Regăsim această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.
În el se relatează, că în momentul nașterii prințului , începu a crește în livada regală , un pomișor.
Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !” , exista riscul ca sufletul prințului să rătăcească sub forma animalului invocat.
Licantropia – consecință a încălcării unor reguli socio-morale și blestem ereditar.
În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale.
Licantropul vine pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că este născut în a treia generație tot din fată nemăritată.
Vârcolacul se urcă la cer pentru a devora luna, pentru că femeile torc noaptea , fără lumânare și mai ales pentru că folosesc fusul în farmece.
Alteori, licantropia este un blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez).
Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale, la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și forma ulterior.
Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând să își recapete înfățișarea inițială.
Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.
« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.
Sufletul iese pe gură , el zboară atunci la lună și trupul rămâne ca și mort.
Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Licantropia și Călătoria Eterică
Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică.
Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.
De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de « SkinWalkers »).
În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate trei modalități :
metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac, îmbrăcând pielea fiarei, credință generată de vechile ritualuri șamanice sau cele de inițiere ale tinerilor razboinici.
metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori prin ungerea persoanei cu o alifie magică.
metamorfozare celestă > persoana se transformă în nopțile cu lună plină.
Licantropia, tradiție totemică , a fost interpretată de-a lungul timpului din diferite perspective.
Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.
În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și a fost percepută drept o pedeapsă divină aruncată asupra păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.
Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune fizică sau o boală mentală.
Am putea argumenta că omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.
Licantropul : Daimon Platonian și Junghian
Adevărul este că licantropul sălășluiește în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.
El ia naștere din suprimarea Daimonului sau a Ghidului Spiritual, care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște.
În accepțiunea Jungiană ,Daimonul, în formă sa benignă, este conștiința noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect canalizată, ne poate conduce către împlinire individuală.
În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul în întunericul inconștientului ; atâta timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică devenind demonică atunci când îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să o realizăm, aspect ce stă în calea desăvârșirii noastre.
Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic, în formă animală, pentru mine un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind ostracizați fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre.
Să sperăm că în ziua de azi am devenit o fărâmă mai înțelepți.
Lupul , a ocupat imaginarul colectiv din cele mai vechi timpuri și fascinează încă prin puterea, curajul, loialitatea și libertatea lui.
Românii au două animale putere : Lupul și Ursul.
Se spune că rezonanța numelui aduce cu sine o aură aparte, celuia ce îl poartă.
Prin urmare , numirea copiilor la naștere cu apelative precum Lupul sau Ursul , investea purtătorul acestuia cu semnătura energetică a acelui animal totemic, asigurându-i-se astfel protecție, putere și o serie de alte calități, ce aveau să-i garanteze succesul în viață . Reminiscențe doveditoare ale acestui obicei , stau în tezaurul toponimiei onomastice regăsit la noi în țară , cuvinte care acum au trecut din sfera prenumelor , în cea a numelor de familie.
Asemeni multor altor civilizații antice indo -europene și nu numai , strămoșii noștri geto-daci, s-au lăsat și ei inspirați de acest minunat animal.
Sub semnul Lupului
Dacii cu precădere , au trăit sub semnul lupului.
În lucrarea sa de la Zamolxis la Genghis-han , Mircea Eliade vine cu teoria că Dacii se numeau « ei înșiși lupi, « daoi » sau cei ce sunt asemenea lupilor », demonstrând că etimologia cuvântului « dac » își are originea în frigianul daos, care însemna lup.
El susține , printre altele , ipoteza că Dacii și-ar fi luat numele fie de la un grup de fugari în căutarea unui azil , fie de la adolescenții care trecând prin probe inițiatice trebuiau să trăiască departe de casă și să supraviețuiască din prada capturată , fie de la imigranți în căutare de noi teritorii.
În toate aceste cazuri, el aduce în prim plan un factor comun, și anume acela că toți se comportau ca lupii, erau numiți lupi sau erau sub protecția unui zeu-lup.
O altă ipoteză ce explică numele Dacilor , este aceea de metamorfozare rituală, a tinerilor inițiați în « lupi » , fenomen legat fie de lycantropie , fie de o inițiere militară a confreriilor secrete războinice.
Transformarea rituală a tânărului războinic în fiară, era parte a unui sistem comun de credințe împărtășite de indo -europeni, astfel de inițieri militare întâlnindu-se și la celți sau romani. Bravura de care trebuiau să dea dovadă tinerii , depășea cu mult etalarea forței fizice , căci ritualul în sine era o experiență « magico-religioasa » prin care care tânărul războinic se metamorfoza complet ,lăsându-se în voia instinctelor sale primare, transmutându-și umanitatea printr-un « acces de furie agresivă și terifiantă care-l asimila carnasierelor turbate » .
Pentru a-și desăvârși transformarea, tinerii își însușesc magic comportamentul fiarei, îmbrăcându-i ritual pielea (de urs sau de lup).
Revenind asupra Dacilor, Mircea Eliade, susține că numele de Daci -Lupi , se impune mai ales în timpul lui Burebista și Decebal, când Dacia era la apogeu. El susține că Cesar , ar fi fost primul care îi numește Daci în scrierile antice, înțelegând pericolul pe care-l reprezentau « lupii de la Dunăre » și pregătindu-se să îi atace , atunci când a fost asasinat.
Reminiscențe ale scenariilor mitico-rituale ale Lupului, se pot observa încă în țara noastră, îndeosebi în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului , până la Bobotează , când tinerii din sat poartă măști de animale precum cal, capră lup, urs , pentru a face față reîntoarcerii periodice a morților, timp în care vălul dintre lumea materială și cea spirituală , se subțiază , iar duhurile rele pot atenta la bunăstarea comunității.
Tinerii imită practic , comportamentul lupilor, care deși solitari vara, pe timp de iarnă , se strâng în haite, tocmai din motive de supraviețuire (pentru a procreea și pentru a vâna mai ușor).
Calendarul lupului :
Dacii erau Filipii celebrați și astăzi în unele sate de la noi.
“Zilele lupului » sunt sărbători marcate de teama față de acest animal, ceea ce aduce cu sine o serie de practici magice apotropaice.
Conform lui I.A. Candrea, citat de Antonescu « numărul acestor zile urcă până la 35, zilele lupului reprezentând o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an. »
Calendarul lupului debutează la Miezul Iernii Pastorale
Cricovii de Iarnă : 15-18 Ianuarie
Sfântul Petru de Iarnă sau Nedeea Lupilor : 16 Ianuarie
Filipii de iarnă : 25 ianuarie -3 februarie
Aceste zile se țin de teama lupului, și a ursului (Stretenia și Martinii) dar și de cea a Fulgerătoarelor/Cricovilor – a stihiilor naturii precum viscole, vârtejuri etc.
Lupii sunt din nou celebrați, Vara :
la Sânpetru de Vară : 29 iunie sau Soborul lupilor
Urmează apoi o serie de zile care, așa cum spune Antonescu, « fără a-i fi consacrate în mod direct și exclusiv, țin totuși de teama față de acțiunea sa malefică și de încercarea de îmbunare a prădătorului, prin respectarea unor interdicții rituale și magice »
Circovii de vară sau Circovii Marinei 15 -17 iulie – ei sunt răi de piatră, trăsnet, foc, dar și de lupi;
Martirul Lupu’ 23 August
Teclele 22 Septembrie,
Berbecarii 26-28 Septembrie
Lucinul 18 Octombrie
Sfântul Dumitru 26 Octombrie
În noiembrie apare ultimul grup de zile dedicate lupului :
Filipii de toamnă (sau Gădinețele), care încep cu „ziua lupului” 13 Noiembrie,
Gădineții 12-16 Noiembrie
Ovidenia sau Filipul cel șchiop 21 Noiembrie
Sfântul Andrei- cap de Iarnă – 30 Noiembrie -finele acestor sărbători.
Filipii au trei mari Patroni , pe Sânpetru de Iarnă (16 Ianuarie), Filipul cel Șchiop (la Ovidenie , 21 Noiembrie) si pe Sfântul Andrei (30 Noiembrie).
Privind originea acestor stăpâni ai lupilor , Profesor Doctor Vicu Merlan , teoretizează că Sfântul Petru și Sfântul Andrei , ar fi de fapt reprezentări precreștine , ale legendarului Lup Alb , mai mare peste cei inițiați, care prin asocierea sa cu Marele Preot Zamolxis cel Luminos, devine Comandantul cetelor divine de lupi.
Lupul Alb al Dacilor, ar fi fost identificat cu Zeul Grec Apollo, care-și avea templul pe Insula Albă (Leuke), azi insula Șerpilor și care la sfârșit de Toamnă călătorea spre Hiperboreea pentru a-i conduce locuitorii pe timp de Iarnă.
El mai era denumit și Lycantropul, Lupul Luminos sau Lupul Alb- de aici și legătura.
“Leuke” Rădăcină de origine proto-indo-europeană , însemnând luminos, strălucitor.
În ceea ce privește pe cel de-al treilea stăpân al lupilor , Filipul cel Șchiop, Cornel Dan Niculaie , lansează ipoteza cum că acesta ar fi zeul Șchiop Trac Lycurgos (Furia Lupului) , divinitate Htoniană (subpământeană) ca și Vulcan/Hefaistos.
Eu am găsit că Lycurgos a fost un rege Trac , căruia i-au fost luate mințile în încercarea sa de a izgoni cultul lui Dyonisos din Edones. Drept urmare , și-a mutilat propriul fiu, tăindu-i unul sau ambele picioare, crezând că este un butaș de viță de vie, via fiind sacră pentru Dionysos.
De aici si etimologia cuvântului Lycurgos λύκος (lykos) “lup” si ἔργον (ergon) “faptă”- Faptele Lupului.
Nu contest teoria lui Dan Niculaie, deoarece observ corelația dintre Lycurgos și Filipul cel Șchiop care poate fi chiar fiul regelui Trac, în acest caz.
D.N face în continuare legătura dintre numele românesc al Transilvaniei “Ardeal”si Ardal fiul lui Vulcan, zeul șchiop din mitologia romană.
Vulcan era fiul lui Zeus cu Hera (Hera-Diana,Bendis, Irodeasa la Români , Patroana Călușarilor, al căror joc ritual constă în esență în pași laterali șchiopătați).
Conform mitologiei, Vulcan a devenit șchiop ,datorită intervenției sale în cearta părinților, apărându-și mama, însă Mircea Eliade, pune mutilarea lui pe seama unei inițieri de tip șamanic.
Revenim astfel asupra unui subiect pe care doream să-l ating și anume :
Dacii și Ritualurile de tip Șamanic
Discutam la început despre riturile tinerilor luptători daci , care experimentau o inițiere de tip șamanic ; îmbrăcând pielea fiarei, ei asimilau astfel esența animalului mitic -primordial.
Mărturii legate de practicile de inițiere ale Tracilor Odrizi , ne ajută să ne facem o idee asupra felului în care ar fi decurs un astfel de ritual și în cazul feciorilor Daci:
Tinerii se adunau în catacombe, se dezbrăcau și își acopereau trupurile cu blănurile și tigvele lupilor. Cel care oficia ceremonia turna în niște jgheaburi o licoare din plante cu efect halucinogen pe care aceștia o sorbeau. Această acțiune le provoca tinerilor un efect delirant și o neobișnuită pofta de mișcare. Mai apoi, în momentul luptelor, simpla îmbrăcare a acelei blăni , provoca o retrăire a experienței de exaltare și energie, comportament util pe câmpul de bătălie.
Conform spuselor unui bătrân citat într-un articol din Cotidianul (Se intorc Lupii), tinerii feciori, ajunși la o anumită vârstă , de regulă cei înstăriți, nu slugile, respectau încă cutuma de a merge în pădure și de a nu reveni până ce nu-și găseau un frate lup.
Tot el spune că Dacii din munți nu aveau câini, ei aveau lupi, care protejau turmele, caii și chiar femeile celor cu care se infrățeau din regnul uman.
Se pare , că un obicei străvechi , care ar justifica legenda sfântului Petru ,cel ce împarte hrana lupilor pe un an, în noaptea de 15 ianuarie, ar fi avut la bază chiar un fel de “pact” între comunitate și haitele de lupi, înțelegere în urma căreia , un tânăr trebuia să lase la un loc stabilit, o ofrandă de oi, miei și căprioare, în caz contrar , lupii atacând satele.
Lupul -Ghid Spiritual ce veghează asupra marilor praguri, a marilor treceri
Dintele de lup – simbol al puterii și al protecției
Însă lupul, nu are doar rolul de a iniția adolescenți sau tinerii războinici .
El este folosit și ca amuletă împotriva duhurilor malefice, la intrarea omului în viață.
Antonescu descrie un întreg ritual de magie totemică, în care, la botezul noului-născut se prezintă trei feciori, numiți strigători, corespondenți masculini ai ursitoarelor, și care, purtând brâie roșii, pentru alungarea deochiului, trasează 3 cercuri de protecție cu o gheara de lup :
« aceștia vin la casa copilului și procedează astfel: primul trage cu unghia de lup, de la est la vest, un cerc în jurul casei, iar când îl închide cel de al doilea flăcău trage un cerc în interiorul primului; în fine, cel de-al treilea desenează cercul doar în fața casei, în interiorul căruia stă însăși ceata celor trei; copilul este scos din casă și încredințat flăcăilor care rostesc împreună numele ce doresc să i-l dea, apoi îl joacă în brațe în interiorul cercurilor trasate cu gheara de lup, spre consacrarea numelui dat »
Reminiscențe ale gândirii de tip totemic, regăsim chiar și în ziua de astăzi, în motivul colții lupului , brodat cu roșu, pe iile tradiționale românești, având de obicei, rol apotropaic.
Lupul mai are și menirea de a iniția omul în lumea cealaltă, așa cum reiese din « Cântecul Zorilor » rostit ritual la casa mortului :
“Şi-ți va mai ieşi
Lupul înainte,
Ca să te-nspăimânte.
Să nu te spăimânţi,
De frate să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de plai,
La-un fecior de crai,
Să te ducă-n rai,
C-acolo-i de trai;”
Lupul mitic îndeplinește astfel un rol esențial și anume acela de călăuză , în post-existență .
Este cunoscut faptul că lupul are simțurile extrem de dezvoltate, ceea ce îi conferă la nivel simbolic , o conexiune înaltă cu tărâmul spiritual și cu tot ceea ce ține de intuiție.
Așadar , devine evident de ce Lupul este acela care călăuzește , în viața de apoi, sufletul celui decedat, către Rai.
Lupul Arhetip universal
Dintr-o perspectiva Junhiană , Lupul poate fi regăsit atât în Arhetipul Masculin Animus cât și în cel Feminin Anima.
Lupul asimilează prin urmare, aspecte universal masculine ca cele ale războinicului , eroului, conducătorului ( Razboinicii Daci, Marele Lup Alb) cât și aspecte universal feminine precum cele ale Mamei , Lupoaica fiind un simbol al iubirii necondiționate (vezi mitul lui Romulus și Remus) dar și al fertilității : la sărbătorile de iarnă cetele de feciori mascați în lupi, merg să colinde și pe la casele femeilor care nu pot avea copii, acestea « furând » câteva fire din blana lupului , pe care mai apoi le folosesc în rituri și farmece de fertilitate.
Lupul arhetip al Umbrei ,partea întunecată a ființei umane, este portretizat prin imaginea fiarei necontrolate, a omului-lup/pricolici : Războinicul Dac suferea prin inițierea rituală , o segregare completă de la natura sa umană , el fiind capabili să se comporte ca un adevărat carnasier. Credințele în lycantropia rituală fiind cele care au perpetuat cu siguranță poveștile despre vârcolaci.
În legendele Românești , lupul a fost creat de drac , însă acesta s-a întors împotriva lui, alungându-l într-o baltă ,tărâm în care se mai poate ascunde , doar până în ziua de Bobotează când sunt sfințite apele , iar lupii îl gonesc și îl sfâșie.
Figura mitologică a lupului în folclorul românesc dezvăluie că omul tradițional nutrește atât sentimente de teamă , dar și de respect, față de acest minunat mamifer.
Lupul întrunește atributele polarizatoare ale unei făpturi demonice dar și al unei divinități tutelare, ceea ce îl investește cu o incontestabilă autoritate sacrală.
Arhetipul lupului întruchipează astfel echilibrul în Univers prin rolul său dualist și multidimensional.
Încă din cele mai vechi timpuri, în majoritatea culturilor omenirii a existat credința că lumea s-a născut din apele haosului,pentru ca să conteneasca tot în haos.
Această convingere o regăsim și în gândirea strămoșească, unde apa simbolizează energia feminină, și forța generatoare de viață.
Amintind de Marea Zeiță a Cucutenilor, divinitate feminină care dă naștere lumii din haosul pântecelor sale, apa este însăși analogia lichidului amniotic și al laptelui matern al Mamei Pământ , fără de care viața nu ar putea exista.
Boboteaza este așadar ziua în care, după ce timpul renaște la 31 decembrie, se înnoiește și lumea , prin dansul morții și al refacerii.
În mentalitatea creștină, apa reprezintă transcenderea condiției umane și biruința vieții veșnice asupra morții , ea căpătând valențe de transmutație, asemeni lui Hristos, cel ce se botează în râul Iordan, merge pe apă sau o transformă în vin.
În urma studiilor sale, Doctorul Masaru Emoto, a demonstrat că apa captează rezonanța energiei care este îndreptată către ea, și că bioenergia umană și diferitele câmpuri informaționale emise, îi influențează structura moleculară.
Strămoșii noștri, i-au intuit probabil această proprietate , deoarece în ziua de Bobotează, ei luau cu sine agheasma sau apa sfințită, turnând din ea în fântâni și stropind apoi cu ea gospodăria și animalele din bătătură, restul păstrându-se peste an, datorită puterilor tămăduitoare :
« Restul se păstrează peste tot anul, fiind folosită în diferite ocazii: se stropește mortul, ca să-l curețe de păcate, se dă de băut celor care se îmbolnăvesc de amigdalită, se toarnă puțin în urechea celor bolnavi de otită; sunt stropite boabele de grâu și porumb, care urmează a fi semănate, pentru ca holda să fie curată și apărată de intemperii, se stropește casa în timp de furtună, ca să fie ferită de trăsnet – Bihor (ROMAN, p. 4). Apa sfințită la Bobotează se păstrează peste tot anul, fiind bună pentru tot felul de boli » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti
Credința că Agheasma se păstrează la fel de proaspătă vreme îndelungată, poate fi explicată științific prin faptul ca în momentul sfintirii de către preot , aceasta intră în contact cu busuiocul și crucea de argint, ambele având proprietăţi antimicrobiene.
La nivel metafizic , atât argintul cât și busuiocul au proprietăți tămăduitoare, de protecție , și ținere la distanță a duhurilor rele și energiilor negative. Această idee este întărită și de nădejdea populară în intervenția lupilor care sfâșie dracii ce ies din ape în momentul sfințirii lor.
« Se crede că, la Bobotează, când preotul introduce crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp, până ce trece sfințirea apelor; dar nimeni nu îi vede, în afară de lupi, care se iau după ei și îi omoară unde îi pot prinde » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti
Busuiocul , plantă sacră în folclor, se ține numai la icoane, crezându-se că e păcat să-l arunci pe jos sau să-l risipești.
Busuiocul este o buruiană sfântă; căci în legendele populare el este identificat chiar cu Sfântul Ioan Botezătorul.
“Când umbla Dumnezeu cu Sf. Petre pe pământ, au ajuns la o femeie ce născuse un copil ; Dumnezeu s-a dus în grădină si a rupt o buruiană despre care femeia nu știa, apoi muind-o în apă, a botezat copilul, zicând femeii :
«Vezi buruiana aceasta: să știi că-i pun numele «busuioc», ca și copilului d-tale, care pe unde va merge, în urma lui va crește busuioc; iar buruiana ce o vezi, de astăzi înainte va boteza lumea. Apoi copilul acela crescând, a botezat singur oamenii, învățând și pe ceilalți preoți cum să boteze” -Studii în folclor
Purtător al energiei masculine și al elementului foc, prin împreunarea sa cu Apa, elementul feminin, Ritualul Aghiasmei , poate fi perceput la nivel simbolic și ca o hierogamie, căci în urma contopirii lor, lumea iese din întunecime. Este, așa cum îl numește Elena Niculita Voronca, “botezul Soarelui , al focului ce intră în apă”.
Datorită asocierii sale cu Boboteaza , Busuiocul, este esențial în leacuri şi mai ales în farmecele de dragoste.
Fata care dorește sa fie plăcută feciorilor,poartă busuioc în sân și în păr la horele din sat, si pune sub pernă busuioc furat din struțul preotului pentru a-și visa ursita.
Foto- Alexandru Bellu
Ca la toate marile sărbători, în Ajunul Bobotezii se deschid Cerurile, acesta fiind un moment propice farmecelor și în special descântecelor de dragoste :
O asemenea practică din Carpații Apuseni, documentată mai jos de Cornel Niculae , ne arată importanța busuiocului în acest context:
« Către seară, după ce s-a întunecat bine, fata îşi ia o ulcică şi trei fire de Busuioc cu care se duce la un râu, unde îşi umple ulcica cu apă, o pune pe cap şi se întoarce cu ea spre casă rostind un descântec.
Cum nu poate face popa aghiasmă,
Făr’ de Busuioc,
Aşa să nu poată’ncepe feciorii,
Făr’ de mine niciun joc! »
Indiferent de credința noastră în puterea vindecatoare a apei , un lucru este cert, apa este însăși viața. Fără acest element , nimic nu ar putea exista , așadar o imagine de ansamblu mai aprofundată asupra calităților sale atât la nivel fizic cât și spiritual, nu poate decât să ne deschidă și mai mult perspectiva asupra ei și asupra mersului lucrurilor, în univers.
Poate vă sunt cunoscute originile Butucului de Crăciun al țărilor occidentale , moștenit de la vechile popoarele din Europa Centrală și Scandinavia.
Ei bine și strămoșii noștri aveau un ritual similar , prin care, celebrau , în trecut, solstițiul de iarnă suprapus mai apoi cu Crăciunul .
Butucul, numit și Cloşcă sau Buturugă – era un simbol al trupului zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea printr-un rit funerar de incinerare, la Solstițiul de Iarnă (21 decembrie).
Focul , metafora a Soarelui, avea rol purificator , de protecție, fertilizator, de regenerare si de transmutare căci prin consumarea buturugii arse pe vatră, se îndeplinea un ritual de renaştere anuală.
Era probabil pentru vechii daci , asociat cu Zamolxe, considerat zeul Soarelui și al Luminii.
Mai târziu, termenul Butuc, a căpătat și un sens figurat:
« În zicalele şi expresiile populare, în actele ritual şi practicile magice Butucul are semnificaţie funerară: “a găsi pe cineva butuc” – se spune despre omul mort fără lumânare; “a lega butuc” despre omul legat şi imobilizat ca un mort »-Ghinoiu
Buturuga, era considerată, strămoşul din care descinde un neam întreg. La întocmirea arborilor genealogici , Butucul este numele strămoşului mort din care coboară « spițele de neam »
Butucul era de regulă tăiat și adus în casă ,de către bărbatul familiei apoi ars pe vatră în noaptea de 24/25 decembrie, în unele locuri chiar până la Bobotează , pe 6/7 ianuarie.
După ce butucul era pus pe vatră , membrii familiei se așezau la masă, celebrând simbolic și cu linia ancestrală.
Tăciunele ce rămânea nears era pus de-o parte și folosit ca leac pentru vindecarea bolilor , iar cenușa se împrăștia în ogradă, la rădăcina pomilor fructiferi, pentru rod.
Obiceiul era răspândit în Oltenia, Muntenia, Banat si Ardeal.
Cuvântul Butuc era des întâlnit și în descântece şi farmece, acel tăciune posibil să fi fost folosit și în astfel de practici.
Lemnul ars ales, era un cer sau stejar, arbore sacru, simbol al veacului de om și al nemuririi prin moarte și renaștere perpetuă.
Este posibil totuși , ca în zonele de munte, butucul de stejar sa fi fost substituit de butucul de brad : “Funcțiile mitico-magice ale coniferelor (brad, molid, zadă) din zonele muntoase sunt preluate, în zonele de câmpie, deal şi podiş de foioase, în special de Stejar (…) utilizarea lemnului pentru construcţia adăposturilor divine şi profane,bisericilor şi caselor de lemn, pentru confecţionarea sicriului, uneltelor gospodăreşti, instrumentelor casnice şi de cult,în vopsitul vegetal al ţesăturilor, în medicina populară).” Ion Ghinoiu
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită influențelor occidentale , nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi renaşterea butucului, din stejar a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit.
Obicei puțin neobișnuit în acea vreme, căci până atunci,la romani, bradul se împodobea în cu totul și cu totul altfel de contexte.
În gândirea magică tradițională, Bradul un alt arbore sacru, prin cetina sa mereu verde , este un simbol al veacului de veci și al visului omului în nemurirea de apoi.
Bradul este arborele cosmic, Axis Mundi , legătura dintre cer și pământ ; alter ego al omului, ce marchează în mod ritual momentele majore din firul vieții: Nașterea , Nunta, Înmormântarea ,este substitut al locașului de cult : Biserica de Brazi în care vechii ciobani oficiau căsătoriile tinerilor , Bradul de Spovedanie.
Pentru mine , concluzia este una simplă, pe lângă simbolistica evidentă, de renaștere , speranță și noi începuturi, butucul de Crăciun reprezintă legătura noastră cu trecutul, cu cei datorită cărora avem privilegiul de a ne trezi în fiecare dimineață pentru a experimenta lumea așa cum este ea , cu minunile și cu lecțiile ei de viață. Este legatura noastra cu codrul, căruia i se spovedeau străbunii, în care se adăposteau pe timp de asedii și în care își cântau doinele de dor. Este legătură cu Mama Natură mereu mult prea îngăduitoare , este legătura cu Soarele, fără de care viața nu ar exista și este legătura cu lumina lui Dumnezeu așa cum și-l știe fiecare.
Pasca , is a Romanian Easter bread, with a sweet cheese filling and a brioche like consistency. In Bucovina, at Easter, there is the ritual of kneading the Animals’ Easter Bread ; an inversion of a process , Blaga called “The paganization of Christian themes; we are dealing with the Christianization of pagan believes.” For the Romanian peasant, the animals off the household are extremely important, because they ensure their main source of food and income. In addition to this aspect, they have an enormous respect for them , coming from the mentality that they “are wiser than us”, so it goes without saying that they also have their own Easter bread. The animals’ Easter Bread is done on the Holy Thursday, together with the regular Easter Bread. “It is made only with water and salt. Don’t add yeast, or anything else. Knead it and let no one come into the house until you are done. And the woman kneading it must be clean, meaning that she must not have any intimate relation with her husband during the Holy week. Then,first you make the base of the bread, then you put in the cheese filling . Afterwards you make a dough cross to place on top and knit it in three. When you knit in three you say Our Father the Creed, all the prayers you know. When ready, you first place the animals’bread in the oven, while making a cross then place the regular Easter Bread. And again when you take it out you say something (prayers). You put it on a linen towel, and put it aside. You take it to the church with all the other offerings, during the Easter mass and pay attention to it so that the holy water will touch it as well ,while the priest performs the food blessings. “Then, on Easter morning, you break several pieces from it and give it to all the animals in the household, while saying Our Father,” And so God protects them from all sins and all evil. “
In Bucovina, de Paște persistă ritualul frământării Păscuței animalelor; un proces invers celui pe care Blaga îl numea “Păgânizarea unor teme creștine; avem de a face cu creștinarea unor credințe păgâne”. Pentru țăranul român, animalele din ogradă sunt extrem de importante,căci ele asigură traiul zilnic . Pe lângă acest aspect mai intervine un enorm respect venit din mentalitatea că ele “sunt mai cu minte ca noi” așadar, este de la sine înțeles ca și ele să aibă Pasca lor. Păscuța animalelor se face în Joia Mare , odată cu Pasca pentru întreaga familie. “Se face numai cu apă si sare. Nu pui drojdie,nu pui nimica. O frământi și să nu vină nimeni în casă până când n-o frământi. Și femeia aceea trebuie sa fie curată,să nu umble în săptămâna Mare cu soțul. Dupa ce se dospește faci o turtită, și faci crucea pastii și faci deasupra aluatul și împletești în trei. Când împletești în trei, zici Tatăl nostru Crezul, toate rugăciunile care le știi. Prima dată se pune aceea în cuptor și faci cruce. Apoi pui pasca cu lapte și ouă. Și iarăși când o scoți zici ceva(rugaciuni). O pui intr-un prosop de in , să n-o deranjeze nimeni. O duci apoi la Biserică în ziua de Paște cu celelalte ofrande și ai grijă să cadă un pic de agheasma pe ea, când face preotul slujba.” După aceea, duminică dimineață,se rupe din ea și se dă la toate animalele din ogradă zicând Tatăl nostru “Și așa le ferește Dumnezeu de toate păcatele și toate relele”. Credințe magice Geto-Dacice. Iulia Brânză Mihăilescu.
Artur Gorovei, in his work Ouale de Pasti, Studiu de Folklor “Easter Eggs, Folklore Study” 1937, claims that the Romanians’ habit of reddening Easter eggs is a custom inherited from our Pre-Christian ancestors, given the fact that this is a tradition passed on from generation to generation.
The proof lies in the fact that the motifs found on the adorned eggs, are a combination of ancestral symbols such as triquetrum, swastika, rosette (representation of the Sun and the Zalmoxian Cult), Christian motifs such as the Lamb’s Cross or the Easter Cross, the Monastery, but also motifs that are part of the universe of the Romanian peasant, such as cosmogonic symbols (sun, moon, lucifer, star), motifs from the animal kingdom (ram / horns, frog, bee, rooster, deer, swallow), motifs from the plant kingdom (fir, cherry, snow-drops, wheat, walnut, acacia, rose, clover, vine), common tools (lost path, shepherd’s rod, iron, plow, hay fork, rake).
Artur Gorovei also claims that a specific aspect of traditionally decorated Romanian eggs is that the motifs used never represent an object in its entirety, but rather portray the characteristic part of each object; for example oak or linden leaf, ram horns, frog paw, etc.
The design is made by lines and dots and the represented object is repeated on the same egg even up to eight times, following a certain symmetry.
There are four types of Easter eggs:
• Monochrome eggs or < merisoare > traditionally painted red eggs, but they may also be made in other colors.
• Monochrome eggs with ornaments
• Polychrome eggs with ornaments
• Eggs with embossed ornaments
Decorated eggs are called oua inchistrite / speckled eggs.
Polychrome eggs with ornaments are called “hard-worked eggs” or “unfortunate eggs” because their preparation requires a lot of work and a special mastery of the craft.
The color used traditionally was red, but over time the Easter eggs were colored in yellow, green, blue, and black.
The colors were extracted from plants, this occupation being considered a true craft among the peasant women, who used plants, flowers, fruits, leaves and bark to color the canvases and threads with which they would later sew their Romanian Blouses and color their Easter Eggs.
The plants used were only harvested on specific days, usually holidays, which turns the activity of painting eggs into a complex ritual for which you had to prepare long time in advance.
The yellow color was obtained from cypress spurge ( Euphorbia cyparissias), mulberries (Morus), cherry plum tree, but the shades obtained depended largely on the time of the year, when the harvest was made. The rusty yellow color, for example, was obtained by foraging cypress spurge on Saint Ilie’s day.
The light yellow shade, was obtained from crocus flowers.
The yellow-brick shade -from alder bark.
Various shades of yellow were obtained from plants such as dogwood bark, onion leaves, dandelion, birch leaves, St. John’s wort, Elderflowers, etc.
The blue color was obtained from sweet violets.
Walnuts, sweet apple peel, wild apple buds, sunflowers, etc. were used to obtain the color green.
For the red color, flowers and leaves of sour apples, thyme, rosehip bark or madder were used.
The black color, was obtained from stevia root and the green shell or the outer part of the green walnuts.
The decorating of the eggs is done with two specific tools: chisita and felesteul.
Chisita, is the tool used to draw the lines of the motifs that adorn the egg, and the felesteu is used to apply dots or drops.
These tools are used to apply the design on the warm egg with melted beeswax.
Once the pattern has been made, the egg is placed in the desired paint, the heat of the water melting the wax and leaving the pattern visible in contrast to the background color.
In the case of the unfortunate eggs, the procedure is similar, but much more time-consuming and difficult to realize because it is repeated depending on how many colors you want to use. Also, these eggs are usually emptied of their contents since they cannot be boiled because the wax of the different coatings would melt in contact with the hot water, the final design risking to get destroyed.
The embossed eggs are made by applying colored wax on the egg, this wax being no longer melted. These eggs are specific to the Vrancea and Vidra areas.
After staining, the egg was traditionally greased with animal fat and wiped with a piece of linen, called a “petica”.
This linen was not thrown away but was taken to the Church on Easter day, to be consecrated by the priest together with the red eggs.
The sacred linen was kept during the year being used by peasant-women in healing rituals and enchantments, for various diseases of cattle or headaches, toothaches. It was usually burned with osier willow rot on embers, and the patient or animal was smoked with it for curative purposes.
In addition to the linen, the plants used to color the eggs, were also kept for “shielding” purposes, these being given to the animals in their food for protection and health.
At the Easter table, eggs are still clashed by family members. The ancient belief was that by doing so, they would be able to reunite after death.
These aspects of Pagan-Christian syncretism have been practiced in various forms and are probably still being practiced to this day in some areas of our country, as a reminiscence of ancestral customs and believes, that managed to somehow miraculously adapt to the changes happening within the socio-cultural context.
Although blamed by the “modern Romanian” and labeled as archaic and rather characteristic of the simple and uneducated people, my opinion is that these practices should be proudly preserved because they have against all odds, withstood the passage of time and are a portal to an ancestral understanding of the universe and of the world we live in.
Bibliography:
Credințe magice Geto-Dacice :Iulia Brânză Mihaileanu. Ouăle de Paști, Studiu de Folklore 1937 : Artur Gorovei Egg art by Irina Apan & Dochia Roxana *photos are taken by myself and from the folclore study Ouăle de Paști by Artur Gorovei.
Ritualul vopsirii ouălor de Paște
Artur Gorovei, in lucrarea sa « Ouale de Pasti, Studiu de Folklor » 1937, sustine ca obiceiul Romanilor de a inrosii ouale de Paste, este un obicei mostenit de la stramosii pre-Crestini, fiind o datina pastrata din generatie in generatie .
Dovada sta in faptul ca motivele regasite pe ouale incodeiate sunt o combinatie de motive ancestrale precum triquetrum,svastica, roseta (simbol al Soarelui si al Cultului Zamolxian), motive Crestine precum Crucea Mielului sau Crucea Pastelui, Manastirea , dar si motive ce fac parte din universul taranului roman , precum simboluri cosmogonice (soarele, luna, lucefarul, steaua),motive din regnul animal (berbecul/coarnele, broasca, albina, cocosul, cerbul, randunica), motive din regnul plantelor( bradul, ciresica, chiocei, grau, nucul, salcamul, trandafirul, trifouil, vita de vie), unelte uzuale( calea ratacita, carja ciobanului fierul, plugul, furca, grebla) .
Tot Artur Gorovei , sustine ca un aspect specific al oualor romanesti incondeiate traditional, este ca motivele utilizate , nu reprezinta niciodata un obiect in intregime, ci se alege mai degraba partea caracteristica a fiecarui obiect ; spre exemplu frunza stejarului sau a teiului, coarnele bernecului, laba broastei etc.
Desenul se realizeaza prin linii si prin puncte iar obiectul reprezentat este repetat pe acelasi ou chiar si pana la opt ori, tinandu-se cont de o simetrie anume.
Ouale de Paste sunt de patru tipuri :
Oua monocrome sau oua merisoare / rusite /inrosite , vopsite traditional in rosu, insa pot fi si pe alte culori
Oua monocrome cu ornamente
Oua policrome cu ornamente
Oua cu ornamente in relief
Ouale cu ornamente se numesc oua inchistrite sau impestritite.
Ouale policrome cu ornamente se numesc oua muncite sau oua necajite deoarece prepararea lor necesita multa munca si o stapanire deosebita a mestesugului.
Culoarea folosita traditional, era cea rosie, insa cu timpul ouale de Paste s-au colorat si in galben, verde, albastru, negru.
Aceste culori erau extrase din plante, aceasta indeletnicire fiind adusa la rang de mestesug in randul tarancilor care foloseau plante, flori, fructe, frunze si scoarte de copaci pentru a colora panzele si firele cu care isi coseau mai apoi iile si isi colorau ouale de Paste.
Plantele folosite erau culese in anume zile, de obicei zile de sarbatoare, fapt ce transforma aceasta activitate a vopsirii oualor, intr-un ritual complex pentru care trebuia sa te pregatesti din timp.
Culoarea galbena se obtinea din alior, agud, zarzar, insa nuantele obtinute depindeau in mare parte de momentul din an , in care recolta a fost efectuata. Culoarea galben ruginiu de exemplu fiind obtinuta de aliorul cules de Sfantul Ilie.
Galbenul deschis se obtinea din flori de brandusa.
Galbenul -caramiziu -din coaja de arin.
Variate nuante de galben se obtineau din plante precum coaja de lemnul cainelui, foi de ceapa, papadie, frunze de mesteacan, sunatoare, soc etc.
Culoarea albastra era obtinuta din viorele.
Pentru verde se foloseau frunze de nuc, coaja de mar dulce, mugur de mar paduret, floarea soarelui etc
Pentru culoarea rosie, se foloseau flori si frunze de mar acru, cimbrisor , coaja de maces, roiba.
Pentru culoarea neagra se intrebuinta coaja verde a nucului si partea exterioara a nucilor verzi, radacina de stevie.
Incondeiatul oualor se realizeaza cu doua unelte specifice : chisita si felesteul.
Chisita , este instrumentul cu care se trag liniile motivelor ce incondeiaza oul, iar felesteul este intrebuintat pentru aplicarea punctelor sau a picatelelor.
Aceste unelte sunt folosite pentru aplicarea motivelor pe oul caldut cu ceara topita de albine.
O data ce modelul a fost realizat, oul se plaseaza in vopseaua dorita , caldura apei topind ceara si lasand modelul vizibil in contrast cu culoarea de fundal.
In cazul oualor muncite procedeul este similar , insa mult mai anevoios fiindca este repetat in functie de cate culori se doresc folosite. De asemenea aceste oua sunt de obicei golite de continut caci nu pot fi fierté pentru ca ceara diferitelor inchistrituri s-ar topi, modelul fiind distrus.
Ouale in relief se realizeaza aplicand ceara colorata pe ou , aceasta ceara nemaifiind topita. Aceste oua sunt specifice zonei Vrancea si Vidra.
Dupa colorare, oul se ungea in mod traditional cu slanina si se strergea cu o bucata de in, numita petica.
Aceasta petica, nu se arunca ci era dusa in ziua de Paste la Biserica , pentru a fi sfintita de catre preot impreuna cu ouale rosii.
Petica sfintita se pastra pe timpul anului fiind folosita de catre taranci in ritualuri de vindecare si descantece, pentru diferite boli de vite sau dureri de masele, de cap. De obicei aceasta se ardea impreuna cu putregai de rachita pe jaratec, iar bolnavul sau animalul, era afumat.
Pe langa petica,pentru leacuri se mai pastrau si plantele sau galbinelele, din care se obtineau culorile pentru colorarea oualor, acestea fiind date animalelor in mancare pentru protectie si sanatate.
La masa de Paste ouale se ciocnesc de catre membrii familiei, pentru ca acestia sa se poata intalni si pe Lumea Cealalata.
Acest sincretism pagano-crestin s-a practicat sub nenumarate forme si probabil inca se mai practica pe teritoriul tarii noastre, ca o reminiscenta a cutumelor si credintelor ancestrale, reusind sa se adapteze in mod miraculos schimbarilor de context socio-cultural.
Desi blamate de catre « romanul modern» si etichetate ca fiind arhaice si mai degraba caracteristice omului simplu si fara carte, parererea mea este ca aceste practici, trebuiesc conservate cu mandrie pentru ca ele au reusit sa reziste in mod miraculos trecerii timpului si reprezinta un portal catre o intelegere ancestrala a universului si a lumii in care traim.
De Rituri și Plante 