Vestitor timpuriu al primăverii, mai precoce chiar decât îndrăgitul ghiocel, rodul Pământului este prima plăntuță ale cărei frunzulițe timide le-am văzut răsărind de sub patul inert al solului pădurii.
Evocator al organelor sexuale atât feminine cât și masculine, așa cum este el , în luna mai, cât și al unei limbi roșii de dragon , așa cum îl întâlnim , mai târziu spre lunile iulie- august, el a fost asociat, de către celți , cu sărbătoarea Beltane , echivalentul Arminden-ului Românesc(1 Mai) și a fost investit cu anumite calități afrodisiace, fiind folosit ,aparent, în leacuri și poțiuni pentru fertilitate, ulterior crezându-se că tinerele fete ar putea rămâne însărcinate, doar privindu-l.
În limba engleză, el este mai larg cunoscut sub denumirea de Cuckoo Pint căci, ciucurele său apare în aceeași perioadă cu sosirea cucilor.
Rodul Pământului -Plantă Oracol în folclorul românesc.
Și la noi, Rodul Pământului , așa cum o sugerează și numele său popular, a căpătat aceeași aură de plantă ce aduce fertilitatea, dar cea a însăși Mamei Glie, căci , Arum dracunculum, ascunde sub învelișul său timid , secretul roadelor holdelor, pe anul respectiv.
Foto-galerie personală
Se spune că Rodul Pământului , este cules în dimineața de Paște, pentru a fi citit dar conform credințelor din popor, nu îl găsește oricine și nu oricine îl poate interpreta.
De regulă interpretarea se face prin asocierea părților sale cu roadele pământului (Porumb, Sfeclă , Grâu Orz, Struguri sau Prune). Dacă acestea sunt frumoase și arătoase , atunci se consideră că și holdele au să fie cu rod.
Prin unele părți din România, Rodul Pământului , se planta în grădina fiecărei familii și se interpreta de la an , la an.
După relatările lui Ion Ghinoiu , La 1 februarie, de ziua lui Trif Nebunul, patronul şi protectorul plantei,printre altele, oamenii îi puneau cenuşă la rădăcină (probabil pentru nutrienții oferiți ) , iar de Sânziene îl culegeau şi îl aşezau printre plantele înflorite, gata să rodească.
Deși toxic, dacă era folosit cu atenție de către persoanele pricepute, el era folosit ca leac pentru diferite afecțiuni , precum ascita (afecțiune a ficatului): « Se dădea să se bea rădăcină de pir,rodul pământului şi pelin plămădit în ţuică ».
Cuckoo Pint Artist Hulton Archive Digital Art – Illustration
În fitoterapie sunt utilizate rizomul și frunzele, recoltate fie primăvara (martie, aprilie), fie în septembrie.
Preparatele din această plantă sunt utile în astm bronşic, dureri de gât, viermi intestinali, și hemoroizi , sau extern pentru răni,umflături, reumatism.
În Anglia, secolelor 17 și 18, rizomii săi erau transformați în pudră și folosiți ca băutură, în cosmetică și pentru apretarea lenjeriei.
Spre secolul 20 , utilizarea plantei, a încetat, datorită toxicității sale ridicate.
Mare Atentie !! căci în cantități mari sau consumată necorespunzător, această plantă poate provoca paralizia sau chiar moartea! Consumarea fructelor este letală !
Așa că dacă doriți să încercați , tratamente pe baza de Rodul Pământului , consumați doar preparate pregătite de specialiști.
Rodul Pământului și Magia Agrară – Luatul Manei
Poate semnificația din spatele denumirii populare a acestei plante, ne este acum tuturor , evidentă . Însă ce i -a determinat pe străbunii noștri, să fie singurii , cel puțin din câte am putut găsi eu până acum, care au făcut din această plantă , una oracol , investind-o cu proprietăți profetice ?
Rodul pământului , a reprezentat pentru omul arhaic , esența vieții, fără de care nimic , nu putea exista.
Această perspectivă , așa cum susține Ivan Evseev , “pare a fi izvorâtă din credinţa animistă că orice câmp sau holdă posedă o forţă zămislitoare, mana sa, pe care J. Frazer o numea „spiritul grâului”, iar într-o epocă, datând din perioada conviețuirii daco-românilor cu slavii, era personificată în zeul Rod, patron al neamului şi al fecundităţii. “
Fără o recoltă reușită , comunitatea îndura foamete și neajunsuri.
Ivan Evseev relatează mai departe , despre conceptele de rod sau mană , întâlnite din abundență, în folclorul nostru :
« Rodul pământului sau mana câmpului, la daoco-români, constituia o ţintă preferată a duhurilor rele şi obiect al numeroaselor practici de magie neagră.
Vrăjile de acest fel au dăinuit până aproape de timpurile moderne în viaţa satelor.
Existau, desigur, şi vrăjitoare specializate în acest tip de magie agrară:
Foto-Slavic Witch Watecolor painting Artist Unknown (Reddit)
„Femeile vrăjitoare iau câteva ouă clocite, un sul, o aţă roşie, un frâu, un biciu, un săculeţ cu busuioc, ceară şi unt de cămilă, pe care il cumpără de la ţigani.
Pe Ia miezul nopţii, vrăjitoarea ia cele pregătite şi se duce Ia locul cu holde.
Întâi îngroapă două ouă clocite la capul locului şi spune că ouăle să fie cu noroc. Apoi îşi leagă săculeţul de piciorul drept, înfrânează sulul, îşi despleteşte părul şi se desface până la brâu, ori chiar de tot. Încalecă pe sul şi, bătându-l cu biciul, fuge de-a lungul locului căruia vrea să-i ia rodul, zicând:
„De la moş (cutare) la mine!„
Se zice aşa de 12 ori, căci aşa-i cu leac, de 12 ori se întoarce spre răsărit şi zice:
„Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului, /Să meargă, să treacă, /Grămadă să facă/în locul arătat. /Că dimineaţă m-am sculat/Şi la câmpuri am plecat, /Cu Maica Domnului m-am întâlnit, /Şi de loc m-am spovedit/Ca să iau/Să nu dau/Bogăţia câmpului, /Sporul avutului, /Rodul grâului„(M. Oli-nescu, MitoL. Românească, 12
Gh. Pavelescu consideră că mana e o idee obscură şi vagă, abstractă şi generală, care la români desemnează o forţă ce intervine în viaţa pastorală şi agricolă. »
Rodul Pământului și Feminitatea/Masculinitatea Sacră
Rodul Pământului este o plantă ce îmbină armonios ambele sexe , căci , la o privire mai atentă, sub partea vizibilă , asemeni unui ciucure , numita Spadix, dezvăluim , în învelișul său tăinuit , florile sale unisexuate ce mai târziu vor da naștere fructelor roșii , atât de seducătoare dar toxice. Florile unisexuate au separat o floare bărbătească și una femeiască.
The Druid Plant Oracle by Phillip and Stephanie Carr-Gomm.
Privind din această perspectivă , Rodul Pământului a fost asociat, în Oracolul Plantele Druizilor , cu uniunea dintre masculin și feminin și lucrurile minunate ce pot lua naștere din aceasta , atunci când cele două energii sunt în echilibru, concept cunoscut și sub denumirea de Alchemical Wedding.
Alchemical Wedding Sacred Marriage Artist :Emily Balivet
MONSTER, 1493. Part-wolf, part-human monster. Woodcut from the Nuremberg Chronicle
Făptura mitică, jumătate om- jumătate fiară, cunoscută în folclorul nostru, sub numele de vârcolac,pricolici și tricolici , imaginea licantropului, a bântuit încă din antichitate închipuirea umană.
Pricolici-Tricolici- Vârcolac : Descriere și diferențe
Romulus Vulcănescu susținea, referindu-se și la licantropi, că “demonii arhetipali ai morții au fost adesea confundați structural şi funcţional de folclorişti, însă permanent diferenţiaţi de săteni”.
Delimitarea dintre Pricolici, Tricolici și Vârcolac este una destul de vagă, aceste făpturi fantastice fiind adesea confundate.
Constatăm însă , că la o analiză mai amănunțită, există trăsături caracteristice pentru fiecare în parte , după cum vom observa în cele ce urmează:
Pricolici – termenul cel mai apropiat de conceptul de werewolf sau loup garou , așa cum îl cunoaștem de la anglo-saxoni și de la francezi.
Tudor Pamfile consideră pricolicii ,o altă înfăţişare a strigoilor”, sau drept „strigoi întrupaţi în animale”, strigoi zoomorfi.
Sunt una din formele pe care o pot lua strigoii vii și strigoii morți.
Oameni care fie sunt astfel încă din naștere, fie devin astfel în timpul vieții, prin contaminare sau blestem.
Semnul distinctiv al unui pricolici la naștere este căița roșie sau în unele cazuri coada (extensie a coloanei).
În cazul unui copil născut cu căiță roșie, moașa trebuie să iasă repede cu ea afară și să anunțe oamenii, cu glas tare, că „s-a născut un lup pe pământ! Dar nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească“, anulând astfel destinul nou-născutului, încercând să îi ofere o viață normală în comunitate.
Predestinati acestei sorți sunt și pruncii care plâng în pântecele mamelor lor înainte de a se naște, ultimul din nouă frați născuți în aceeași lună, al treilea sau al nouălea copil nelegitim.
Pricolicii vii , sunt percepuți ca un fel de vrajitori, care, se dau peste cap de trei ori și se preschimbă în orice fel de animal în afara celor sfinte precum porumbel, miel, rândunică , arici, cerb și albină .
De regulă ei iau forma unui lup sau câine, având intenții malefice : să sece fântânile, să ia mana câmpurilor și a animalelor, să sperie copiii.
În alte instanțe pricoliciul se adună cu alți 10-12 asemeni lui , formând o haită, atacând și ucigând oamenii, vitele și aducând odată cu ei boala și moartea prin sate.
În fruntea pricolicilor se află Sărsăilă, căpetenie a demonilor, născut din impreunarea Mumei Pădurii cu Satana.
În concepția țăranului român pricolici mai sunt și acei oameni lunatici (cataleptici), care în timpul somnului se schimbă în animale, doar cu spiritul.
Omul mai poate fi pricolici și în urma blestemului vrăjitorilor, sau pentru că a fost vândut de mic Necuratului, ori s-a născut în a treia generație tot din fată nemăritată .
Vulcănescu susține că înfățișarea şi temperamentul pricoliciului sunt zoo-antropomorfe. Uneori are cap de om și trup de lup, alteori apare cu cap de lup și trup de om.
Este un daimon care acţionează numai noaptea, în pustietății, păduri neumblate şi răscruci de drumuri între sate. Din cauza firii sale şi a hrăniriii lui cu animale bolnave sau cadavre este considerat purtător de boli și epidemii. Viaţa sa este scurtă, trăind în medie cât un lup.
După moarte , omul pricolici , asemeni unui strigoi mort, devine blocat între planul terestru și cel spiritual, chinuind astfel pe cei vii, mai ales în nopți cu ceruri deschise, la marile sărbători.
Tricolici – sau ticulici, nume de origine greacă înseamnă om cu păr de lup.
În credinţa populară tricolicii erau progeniturile hibride ale unor lupi infernali care se împreunau cu femei , sau lupoaice infernale care se împreunau cu bărbaţi, noaptea , prin păduri, sub forma unor incubuși.
Tricolicii devin foarte activi în nopţile cu lună plină, distrugând astfel tot ceea ce le iese în cale.
Vulcănescu susține că datorită naturii lor , tricolicii au fost consideraţi instrumente daimonice ale unei divinităţi htonice de tip licantropic.
Totuși , conform unei legende din Banat, ei erau oameni iubitori de Dumnezeu care trăiau asemeni călugărilor, încercând să fie de ajutor celor din jur, identitatea lor în sat, fiind ținută secret.
Acest tip de comportament era probabil o tentativă a persoanei în cauză de a înlătura stigma pusă asupra sa.
Este un demon Selenar cu înfățișare jumătate câine -jumătate balaur, alteori jumătate lup jumătate om , care locuiește în văzduh, printre nori sau deasupra norilor.
Divinitate protectoare a luptătorilor Daci, sub forma unui cap de lup, prelungit cu un trup de șarpe; evocată de steagul dacic.
Câine ai lui Dumnezeu , doi la număr, sau niște animale mai mici decât câinii, niște balauri sau zmei, ființe pocite, cu guri multe.
Reprezentări ale copiilor morți nebotezați pe care, pentru a nu ajunge în Iad, Dumnezeu îi transformă din milă , în vârcolaci.
Vârcolacii se nasc din tabuuri și interdicții :
Sunt copiii proveniți din legături incestuoase între frați sau veri primari.
Iau ființă din tărâțele de făină pe care oamenii o cern Duminica.
Sau când torc femeile marțea, vinerea, ori noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții și cu scopul de a face farmece cu fusul utilizat.
Se crede că pe firele toarse în acele nopți, vârcolacii merg către văzduh pentru a ataca corpurile cerești, astfel înghițindu-le.
Iarna, Vârcolacii se pot transforma în oameni, care coboară peste câmpuri şi fac rele celor întâlniți în cale.
În încercarea de a-i goni, se trag clopotele de la biserici, sătenii bat în tingiri și farfurii de aramă, sau în tăvi, trag cu puștile; lăutarii cântă la vioarele și instrumentele lor, și fiecare strigă cât poate, ca sã scape Luna și Soarele, pe timpul Eclipselor și când e Luna Neagră sau în Scădere.
Medicina magică şi folclorul medical.
Pentru omul arhaic,mai ales spre sfârșitul Evului Mediu, licantropul era perceput drept o persoana suferindă , condamnată să-și ducă existența sub însemnul acestei condiții asemeni unei boli.
Însă această « maladie » nu era explicată de o afecțiune de ordin fizic precum atavism, rabie sau catalepsie, ci era interpretată mai degrabă drept o afecțiune a sufletului turmentat.
Vulcănescu susține că după criteriile medicinii magice, boala în general, era considerată o tulburare parţială sau totală a corpului unei făpturi pământești, datorită unor forțe supranaturale, unui demon sau semi divinități , mentalitate dobândită probabil de la strămoșii geto-daci, ai căror preoți -terapeuți abordau holistic afecțiunile fizice, ei fiind cunoscători ai structurii energetice a corpului subtil.
Din categoria unor astfel de boli fac parte și cele ale strigoilor, moroilor, pricolicilor, tricolicilor şi vârcolacilor.
În acest sens, exista o practică denumită Destrigoire care putea fi preventivă sau curativă.
În cazul destrigoirii preventive, existau rituri aplicate pruncilor înainte de naștere.
Baierele Strigoiului- Amuleta magică și talisman Anti Demonic
Un ritual complex de medicina magică, preventivă, era acela de co-creație al unei Amulete numită Baierele sau Brâul Strigoiului.
Acest ritual era aplicat de către vrăjitoarele satelor, femeilor care aveau dificultăți în a concepe sau celor care erau deja însărcinate, pentru a preveni nașterea unui copil strigoi /pricolici.
Regăsim în rândurile de mai jos , procedeul în linii mari, așa cum a fost relatat de Vulcănescu :
« Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, și găsite la întâmplare .
Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea mini totemuri, ce imitau obiectele găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, secure, cheie, etc.)
Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute și în secret, adeseori implicând nuditate rituală : fierarul trebuia să confecţioneze baierele dezbracat.
În loc de plată, el primea un pui negru, care era numit, cap negru.
Amuleta confecţionată era apoi incantată și investită cu puteri de protecție astfel : Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă iar apoi rostea:
« Fiare, de când v-am alcătuit / nu aţi făcut nici o muncă / acum vă dau o
muncă anume, / de-a merge să căutaţi / de a săpa tot pământul/
ca sa aduceţi pentru [numele femeii] / copilul dorit, / cu pene lungi, / cu
Femeia purta brâul amuletă în jurul taliei până la primele simptome ale sarcinii , uneori chiar până la naşterea copilului.
Atunci făcea să sune brâul, pentru a îndepărta spiritele rele (prin clinchetul amuletei și prin faptul că era alcătuită din fier – fierul având capacitatea de a izgonii duhurile malefice și energiile negative).
Dacă pricoliciul era desdemonizat, el putea duce o viaţă normala de om. Așa se face, că se încercau o serie de practici cu scop curativ.
Destrigoirea curativă prin Transfer:
Pricoliciul putea fi vindecat prin contaminarea cu saliva unui câine care îl mușca pe acesta până la sânge . Pricoliciul în acest caz redevenea om însă avea păr de lup pe tot trupul.
Destrigoire prin Plante magice cu rol curativ și apotropaic.
Se credea că pentru a vindeca pricoliciul, se putea folosi o iarbă rozacee care creşte în păduri în locurile unde oamenii -lup se transformau, dându-se noaptea de trei ori peste cap.
Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris).
Altă metodă de vindecare era aceea de a ocoli « suferindul » atunci când doarme , cu fumigație de usturoi ( scos din Pământ în ziua de Sf Ilie, trăznitorul dracilor), praf de pușcă și tămâie.
Omagul sau mărul lupului/ limba lupului (Aconitum sp) faimosul wolfbane din spiteria magică a vrăjitoarelor vestice, era o altă astfel de plantă.
Aconitum . Vintage illustration Pinterest
Omagul cu florile sale colorate în violet sau galben, este extrem de toxic. El era folosit în mitologia greacă, de Medeea vrăjitoarea, care, după relatările anticului Ovidiu, l-ar fi cules din Sciţia (teritoriu pe care au viețuit și strămoșii noștri geto daci).
Această plantă , era considerată de către bătrâni , o iarba sacră , fiind întrebuințată alături de Avrămeasă,Tătăneasă,Usturoi, Leuștean și Pelin, contra duhurilor rele și a strigoilor.
El este un bine cunoscut apărător contra vârcolacilor, și al licantropilor de orice fel, plantându-se încă din antichitate, în grădini și pe lângă case pentru protecție, împotriva acestora.
Geto-dacii, foloseau această plantă, pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor (moartea survenind prin paralizie respiratorie şi cardiacă).
Vechii greci, o foloseau în mod asemănător , utilizând săgețile, pentru a-și doborî inamicii, dar și pentru a ucide lupii, fiind mai apoi asociată licantropiei datorită efectelor secundare pe care le avea asupra acestora.
Deși Omagul este otrăvitor, rădăcina sa, era recoltată în scop medicinal, fiind folosită de către bătrâni în alifii preparate cu grăsime naturală. Această alifie era folosită pentru a vindeca scabia, sau pentru a anestezia durerile, local. Sucul plantei vindeca în mod miraculos „răul copiilor”, făcea să crească părul, iar frunza fiartă în vin trata muşcătura de şarpe.
În mitologia Greacă , se spune că omagul a luat ființă din saliva Cerberului cel cu trei capete, câinele mitic al lui Hades, evocator al Vârcolacului nostru, ființă pocită, cu guri multe, câine al lui Dumnezeu .
Omagul – unguent sabbatic și unguent de împricolicire
Omagul este prezent și în componenţa Unguentului Sabbatic al vrăjitoarelor, alături de Mătrăgună (Atropa Belladonna), Cucută (Conium maculaturii) și Laur (Ciumăfaie).
Licantropul a fost asociat, atât în folclorul nostru cât și în alte culturi, cu vrăjitorii Solomonari respectiv vrăjitoarele vestice care foloseau acest unguent pentru a « zbura » pe cozile măturilor lor, în călătorii psihedelice spre Sabbat* imagine ce coincide întrucâtva cu cea a strigoaicelor ce zboară pe cozi de mături și butoaie, mai ales în seara de Sântandrei, pentru a face hore în văzduh.
Ceea ce mi s-a părut interesant este că am găsit și la noi , relatări despre un unguent cu proprietăți mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Se spune că pricolițele ademeneau bărbații în pădure pentru a-i unge cu o poțiune magică, un fel de untură , în urma careia bărbații se împricoliceau, adică deveneau ei înșiși pricolici. Aceștia erau apoi duși la mai marele- pricolocilor, care-i aștepta în păduri sau în munți, adeseori munții Retezat, din Ardeal.
Licantropul : Dublu sau Alter Ego
Werewolf attack—Woodcut of the sixteenth century by Lucas Cranach the Elder, 1512 [132].
Omul fiară din imaginarul colectiv, poate fi interpretat astăzi drept o persoană ce suferea de o afecțiune fizică , însă pentru strămoșii noștri el reprezenta mai mult o manifestare nefericită a sufletului, un concept pe care contemporan l-am putea denumi, umbră.
Umbra , când este reprimată sistematic , poate prelua controlul acţionând asemeni unei entități, care în unele circumstanțe, poate fi greu de stăpânit.
Tudor Pamfile spunea referindu-se la ființele mitologice, că “aceşti duşmani şi prieteni ai omului nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate culturile, ei fiind zămisliţi în lupta dintre om şi fire. ”
Putem vorbi așadar de un Arhetip al Umbrei ca imagine primordială a Daimonului ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Conceptul de om care devine fiară în urma unei metamorfoze, este unul , regăsit peste tot, în lume.
În unele zone geografice precum America de Sud și Asia, lupul fiind substituit de tigru, în Africa de hienă și așa mai departe.
În mentalitatea precreștină , orice ființă umană avea un Dublu sau un Alter Ego, care putea fi materializat oricând sub forma unui animal, dacă erau întrunite anumite condiții.
Acest alter ego, putea fi eliberat de către un vrăjitor , spre exemplu, care rostea o incantație sau atingea persoana cu o baghetă magică, făurită din ceea ce am putea numi un arbore corespondent al sufletului, în lumea vegetală.
Regăsim această idee, într-un text latin din secolul al 13-lea , numit Arthur și Gorlagon.
În el se relatează, că în momentul nașterii prințului , începu a crește în livada regală , un pomișor.
Dacă cineva rupea o crenguță din acel pomișor și mergea apoi la prinț cu ea atingându-i creștetul capului și rostind : ”Fii lup și intrupeaza spiritul lupului !” , exista riscul ca sufletul prințului să rătăcească sub forma animalului invocat.
Licantropia – consecință a încălcării unor reguli socio-morale și blestem ereditar.
În unele cazuri Licantropia este văzută în folclor , drept o consecință a nerespectării unor reguli morale și sociale.
Licantropul vine pe lume pentru că a fost vândut necuratului, în urma unui incest sau pentru că este născut în a treia generație tot din fată nemăritată.
Vârcolacul se urcă la cer pentru a devora luna, pentru că femeile torc noaptea , fără lumânare și mai ales pentru că folosesc fusul în farmece.
Alteori, licantropia este un blestem de multe ori ereditar iar omul lup este identificat la naștere prin coada, sau căița roșie (semn distinctiv întâlnit de asemenea și în folclorul celtic, germanic sau francez).
Herodot însuși a făcut referire , în scrierile sale, la tribul neurilor, popor nomad al Sciției , ai cărui membrii se transformau o data pe an, în lupi, pentru puține zile, recăpătându-și forma ulterior.
Regăsim relatări asemănătoare în Irlanda secolului al 10 lea , unde exista convingerea că unii descendenți ai celților se puteau metamorfoza oricând doreau în lupi. Atunci când simțeau impulsul, corpul lor cădea într-un somn adânc , iar sufletul părăsea forma umană. Ei cereau celor apropiați să nu le schimbe poziția, pentru că în caz contrar, sufletul rămânea pierdut , nemaiputând să își recapete înfățișarea inițială.
Acest fenomen , pe care noi astăzi l-am numi catalepsie, poate fi regăsit și în folclorul nostru.
« Sufletul poate părăsi corpul în timpul somnului. Așa li se întâmpla celor care sunt lunatici, pricolici, vârcolaci sau strigoi. Sufletele acestora colindă noaptea, cam de la miezul nopții pâna la întâiul cântat al cocoșului, fac ceea ce sunt sortiți să facă și apoi se întorc înapoi la corpul lor.
Sufletul iese pe gură , el zboară atunci la lună și trupul rămâne ca și mort.
Dacă scoli sau miști pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit, ca să poată reintra. » Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Licantropia și Călătoria Eterică
Nu pot sa nu observ în aceasta descriere, elemente comune cu ceea ce am putea defini drept Călătorie Eterică.
Călătoria Eterică implică spre deosebire de Călătoria Astrală, faptul că sufletul, prana sau dublura eterică , poate părăsi corpul, pentru a experimenta lumea fizică luand alte forme fizice.
De exemplu cazul pricolicilor noștri, al vrăjitoarelor vestice, care se metamorfozau în animale sau cel al Shamanilor Amerindieni care puteau lua formă animală fie pentru a vindeca fie pentru a face rău comunității (exemplul tribului Navajo și al Purtătorilor de Piei cunoscuți sub numele de « SkinWalkers »).
În ceea ce privește procesul de transformare, în majoritatea cazurilor, au fost identificate trei modalități :
metamorfozare prin înveșmântare >persoana devine vârcolac, îmbrăcând pielea fiarei, credință generată de vechile ritualuri șamanice sau cele de inițiere ale tinerilor razboinici.
metamorfozare alchimică > dublul este eliberat prin incantații, blestem ori prin ungerea persoanei cu o alifie magică.
metamorfozare celestă > persoana se transformă în nopțile cu lună plină.
Licantropia, tradiție totemică , a fost interpretată de-a lungul timpului din diferite perspective.
Pentru omul antic, ea a fost privită mai mult drept o capacitate firească a ființei umane de a explora lumea în formă animală, fără ca aceasta să fie considerată neapărat un lucru demonic.
În viziunea creștină, ea a luat conotații negative și a fost percepută drept o pedeapsă divină aruncată asupra păgânilor și păcătoșilor ; sau o influență nefastă a diavolului.
Din prisma medicinii moderne, ea este văzută drept o afecțiune fizică sau o boală mentală.
Am putea argumenta că omul arhaic a interpretat această stare undeva la intersecția dintre cele două viziuni, stigmatizând de teamă și poate sub influența bisericii, ființe umane care datorită unui destin nefast sau a unui mod de viață în neconcordanță cu normele socio-morale din acele vremuri, au avut poate, cel mai mult de suferit.
Licantropul : Daimon Platonian și Junghian
Adevărul este că licantropul sălășluiește în fiecare dintre noi, drept o umbră a sufletului, de multe ori ignorat sau neînțeles.
El ia naștere din suprimarea Daimonului sau a Ghidului Spiritual, care conform lui Plato, este o entitate tutelară ce are menirea de a conecta la Divin și a ghida sufletul pe calea aleasă înainte de a se naște.
În accepțiunea Jungiană ,Daimonul, în formă sa benignă, este conștiința noastră superioară, geniul sau forța nevăzută a cărei intensități, corect canalizată, ne poate conduce către împlinire individuală.
În forma sa maligna , însă, Daimonul își are cuibul în întunericul inconștientului ; atâta timp cât nu suntem conștienți de el, tindem sa îl proiectăm asupra celorlalți, menirea daimonică devenind demonică atunci când îi permitem să ne controleze pe deplin, fără ca măcar să o realizăm, aspect ce stă în calea desăvârșirii noastre.
Fie că licantropii au fost oameni cu diferite afecțiuni ori vrăjitori iscusiți, capabili să cutreiere planul fizic, în formă animală, pentru mine un lucru este cert, ei erau cu siguranță oameni neînțeleși, deseori fiind ostracizați fără motiv, de o societate care nu știa să facă față propriilor umbre.
Să sperăm că în ziua de azi am devenit o fărâmă mai înțelepți.
Lupul , a ocupat imaginarul colectiv din cele mai vechi timpuri și fascinează încă prin puterea, curajul, loialitatea și libertatea lui.
Românii au două animale putere : Lupul și Ursul.
Se spune că rezonanța numelui aduce cu sine o aură aparte, celuia ce îl poartă.
Prin urmare , numirea copiilor la naștere cu apelative precum Lupul sau Ursul , investea purtătorul acestuia cu semnătura energetică a acelui animal totemic, asigurându-i-se astfel protecție, putere și o serie de alte calități, ce aveau să-i garanteze succesul în viață . Reminiscențe doveditoare ale acestui obicei , stau în tezaurul toponimiei onomastice regăsit la noi în țară , cuvinte care acum au trecut din sfera prenumelor , în cea a numelor de familie.
Asemeni multor altor civilizații antice indo -europene și nu numai , strămoșii noștri geto-daci, s-au lăsat și ei inspirați de acest minunat animal.
Sub semnul Lupului
Dacii cu precădere , au trăit sub semnul lupului.
În lucrarea sa de la Zamolxis la Genghis-han , Mircea Eliade vine cu teoria că Dacii se numeau « ei înșiși lupi, « daoi » sau cei ce sunt asemenea lupilor », demonstrând că etimologia cuvântului « dac » își are originea în frigianul daos, care însemna lup.
El susține , printre altele , ipoteza că Dacii și-ar fi luat numele fie de la un grup de fugari în căutarea unui azil , fie de la adolescenții care trecând prin probe inițiatice trebuiau să trăiască departe de casă și să supraviețuiască din prada capturată , fie de la imigranți în căutare de noi teritorii.
În toate aceste cazuri, el aduce în prim plan un factor comun, și anume acela că toți se comportau ca lupii, erau numiți lupi sau erau sub protecția unui zeu-lup.
O altă ipoteză ce explică numele Dacilor , este aceea de metamorfozare rituală, a tinerilor inițiați în « lupi » , fenomen legat fie de lycantropie , fie de o inițiere militară a confreriilor secrete războinice.
Transformarea rituală a tânărului războinic în fiară, era parte a unui sistem comun de credințe împărtășite de indo -europeni, astfel de inițieri militare întâlnindu-se și la celți sau romani. Bravura de care trebuiau să dea dovadă tinerii , depășea cu mult etalarea forței fizice , căci ritualul în sine era o experiență « magico-religioasa » prin care care tânărul războinic se metamorfoza complet ,lăsându-se în voia instinctelor sale primare, transmutându-și umanitatea printr-un « acces de furie agresivă și terifiantă care-l asimila carnasierelor turbate » .
Pentru a-și desăvârși transformarea, tinerii își însușesc magic comportamentul fiarei, îmbrăcându-i ritual pielea (de urs sau de lup).
Revenind asupra Dacilor, Mircea Eliade, susține că numele de Daci -Lupi , se impune mai ales în timpul lui Burebista și Decebal, când Dacia era la apogeu. El susține că Cesar , ar fi fost primul care îi numește Daci în scrierile antice, înțelegând pericolul pe care-l reprezentau « lupii de la Dunăre » și pregătindu-se să îi atace , atunci când a fost asasinat.
Reminiscențe ale scenariilor mitico-rituale ale Lupului, se pot observa încă în țara noastră, îndeosebi în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului , până la Bobotează , când tinerii din sat poartă măști de animale precum cal, capră lup, urs , pentru a face față reîntoarcerii periodice a morților, timp în care vălul dintre lumea materială și cea spirituală , se subțiază , iar duhurile rele pot atenta la bunăstarea comunității.
Tinerii imită practic , comportamentul lupilor, care deși solitari vara, pe timp de iarnă , se strâng în haite, tocmai din motive de supraviețuire (pentru a procreea și pentru a vâna mai ușor).
Calendarul lupului :
Dacii erau Filipii celebrați și astăzi în unele sate de la noi.
“Zilele lupului » sunt sărbători marcate de teama față de acest animal, ceea ce aduce cu sine o serie de practici magice apotropaice.
Conform lui I.A. Candrea, citat de Antonescu « numărul acestor zile urcă până la 35, zilele lupului reprezentând o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an. »
Calendarul lupului debutează la Miezul Iernii Pastorale
Cricovii de Iarnă : 15-18 Ianuarie
Sfântul Petru de Iarnă sau Nedeea Lupilor : 16 Ianuarie
Filipii de iarnă : 25 ianuarie -3 februarie
Aceste zile se țin de teama lupului, și a ursului (Stretenia și Martinii) dar și de cea a Fulgerătoarelor/Cricovilor – a stihiilor naturii precum viscole, vârtejuri etc.
Lupii sunt din nou celebrați, Vara :
la Sânpetru de Vară : 29 iunie sau Soborul lupilor
Urmează apoi o serie de zile care, așa cum spune Antonescu, « fără a-i fi consacrate în mod direct și exclusiv, țin totuși de teama față de acțiunea sa malefică și de încercarea de îmbunare a prădătorului, prin respectarea unor interdicții rituale și magice »
Circovii de vară sau Circovii Marinei 15 -17 iulie – ei sunt răi de piatră, trăsnet, foc, dar și de lupi;
Martirul Lupu’ 23 August
Teclele 22 Septembrie,
Berbecarii 26-28 Septembrie
Lucinul 18 Octombrie
Sfântul Dumitru 26 Octombrie
În noiembrie apare ultimul grup de zile dedicate lupului :
Filipii de toamnă (sau Gădinețele), care încep cu „ziua lupului” 13 Noiembrie,
Gădineții 12-16 Noiembrie
Ovidenia sau Filipul cel șchiop 21 Noiembrie
Sfântul Andrei- cap de Iarnă – 30 Noiembrie -finele acestor sărbători.
Filipii au trei mari Patroni , pe Sânpetru de Iarnă (16 Ianuarie), Filipul cel Șchiop (la Ovidenie , 21 Noiembrie) si pe Sfântul Andrei (30 Noiembrie).
Privind originea acestor stăpâni ai lupilor , Profesor Doctor Vicu Merlan , teoretizează că Sfântul Petru și Sfântul Andrei , ar fi de fapt reprezentări precreștine , ale legendarului Lup Alb , mai mare peste cei inițiați, care prin asocierea sa cu Marele Preot Zamolxis cel Luminos, devine Comandantul cetelor divine de lupi.
Lupul Alb al Dacilor, ar fi fost identificat cu Zeul Grec Apollo, care-și avea templul pe Insula Albă (Leuke), azi insula Șerpilor și care la sfârșit de Toamnă călătorea spre Hiperboreea pentru a-i conduce locuitorii pe timp de Iarnă.
El mai era denumit și Lycantropul, Lupul Luminos sau Lupul Alb- de aici și legătura.
“Leuke” Rădăcină de origine proto-indo-europeană , însemnând luminos, strălucitor.
În ceea ce privește pe cel de-al treilea stăpân al lupilor , Filipul cel Șchiop, Cornel Dan Niculaie , lansează ipoteza cum că acesta ar fi zeul Șchiop Trac Lycurgos (Furia Lupului) , divinitate Htoniană (subpământeană) ca și Vulcan/Hefaistos.
Eu am găsit că Lycurgos a fost un rege Trac , căruia i-au fost luate mințile în încercarea sa de a izgoni cultul lui Dyonisos din Edones. Drept urmare , și-a mutilat propriul fiu, tăindu-i unul sau ambele picioare, crezând că este un butaș de viță de vie, via fiind sacră pentru Dionysos.
De aici si etimologia cuvântului Lycurgos λύκος (lykos) “lup” si ἔργον (ergon) “faptă”- Faptele Lupului.
Nu contest teoria lui Dan Niculaie, deoarece observ corelația dintre Lycurgos și Filipul cel Șchiop care poate fi chiar fiul regelui Trac, în acest caz.
D.N face în continuare legătura dintre numele românesc al Transilvaniei “Ardeal”si Ardal fiul lui Vulcan, zeul șchiop din mitologia romană.
Vulcan era fiul lui Zeus cu Hera (Hera-Diana,Bendis, Irodeasa la Români , Patroana Călușarilor, al căror joc ritual constă în esență în pași laterali șchiopătați).
Conform mitologiei, Vulcan a devenit șchiop ,datorită intervenției sale în cearta părinților, apărându-și mama, însă Mircea Eliade, pune mutilarea lui pe seama unei inițieri de tip șamanic.
Revenim astfel asupra unui subiect pe care doream să-l ating și anume :
Dacii și Ritualurile de tip Șamanic
Discutam la început despre riturile tinerilor luptători daci , care experimentau o inițiere de tip șamanic ; îmbrăcând pielea fiarei, ei asimilau astfel esența animalului mitic -primordial.
Mărturii legate de practicile de inițiere ale Tracilor Odrizi , ne ajută să ne facem o idee asupra felului în care ar fi decurs un astfel de ritual și în cazul feciorilor Daci:
Tinerii se adunau în catacombe, se dezbrăcau și își acopereau trupurile cu blănurile și tigvele lupilor. Cel care oficia ceremonia turna în niște jgheaburi o licoare din plante cu efect halucinogen pe care aceștia o sorbeau. Această acțiune le provoca tinerilor un efect delirant și o neobișnuită pofta de mișcare. Mai apoi, în momentul luptelor, simpla îmbrăcare a acelei blăni , provoca o retrăire a experienței de exaltare și energie, comportament util pe câmpul de bătălie.
Conform spuselor unui bătrân citat într-un articol din Cotidianul (Se intorc Lupii), tinerii feciori, ajunși la o anumită vârstă , de regulă cei înstăriți, nu slugile, respectau încă cutuma de a merge în pădure și de a nu reveni până ce nu-și găseau un frate lup.
Tot el spune că Dacii din munți nu aveau câini, ei aveau lupi, care protejau turmele, caii și chiar femeile celor cu care se infrățeau din regnul uman.
Se pare , că un obicei străvechi , care ar justifica legenda sfântului Petru ,cel ce împarte hrana lupilor pe un an, în noaptea de 15 ianuarie, ar fi avut la bază chiar un fel de “pact” între comunitate și haitele de lupi, înțelegere în urma căreia , un tânăr trebuia să lase la un loc stabilit, o ofrandă de oi, miei și căprioare, în caz contrar , lupii atacând satele.
Lupul -Ghid Spiritual ce veghează asupra marilor praguri, a marilor treceri
Dintele de lup – simbol al puterii și al protecției
Însă lupul, nu are doar rolul de a iniția adolescenți sau tinerii războinici .
El este folosit și ca amuletă împotriva duhurilor malefice, la intrarea omului în viață.
Antonescu descrie un întreg ritual de magie totemică, în care, la botezul noului-născut se prezintă trei feciori, numiți strigători, corespondenți masculini ai ursitoarelor, și care, purtând brâie roșii, pentru alungarea deochiului, trasează 3 cercuri de protecție cu o gheara de lup :
« aceștia vin la casa copilului și procedează astfel: primul trage cu unghia de lup, de la est la vest, un cerc în jurul casei, iar când îl închide cel de al doilea flăcău trage un cerc în interiorul primului; în fine, cel de-al treilea desenează cercul doar în fața casei, în interiorul căruia stă însăși ceata celor trei; copilul este scos din casă și încredințat flăcăilor care rostesc împreună numele ce doresc să i-l dea, apoi îl joacă în brațe în interiorul cercurilor trasate cu gheara de lup, spre consacrarea numelui dat »
Reminiscențe ale gândirii de tip totemic, regăsim chiar și în ziua de astăzi, în motivul colții lupului , brodat cu roșu, pe iile tradiționale românești, având de obicei, rol apotropaic.
Lupul mai are și menirea de a iniția omul în lumea cealaltă, așa cum reiese din « Cântecul Zorilor » rostit ritual la casa mortului :
“Şi-ți va mai ieşi
Lupul înainte,
Ca să te-nspăimânte.
Să nu te spăimânţi,
De frate să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de plai,
La-un fecior de crai,
Să te ducă-n rai,
C-acolo-i de trai;”
Lupul mitic îndeplinește astfel un rol esențial și anume acela de călăuză , în post-existență .
Este cunoscut faptul că lupul are simțurile extrem de dezvoltate, ceea ce îi conferă la nivel simbolic , o conexiune înaltă cu tărâmul spiritual și cu tot ceea ce ține de intuiție.
Așadar , devine evident de ce Lupul este acela care călăuzește , în viața de apoi, sufletul celui decedat, către Rai.
Lupul Arhetip universal
Dintr-o perspectiva Junhiană , Lupul poate fi regăsit atât în Arhetipul Masculin Animus cât și în cel Feminin Anima.
Lupul asimilează prin urmare, aspecte universal masculine ca cele ale războinicului , eroului, conducătorului ( Razboinicii Daci, Marele Lup Alb) cât și aspecte universal feminine precum cele ale Mamei , Lupoaica fiind un simbol al iubirii necondiționate (vezi mitul lui Romulus și Remus) dar și al fertilității : la sărbătorile de iarnă cetele de feciori mascați în lupi, merg să colinde și pe la casele femeilor care nu pot avea copii, acestea « furând » câteva fire din blana lupului , pe care mai apoi le folosesc în rituri și farmece de fertilitate.
Lupul arhetip al Umbrei ,partea întunecată a ființei umane, este portretizat prin imaginea fiarei necontrolate, a omului-lup/pricolici : Războinicul Dac suferea prin inițierea rituală , o segregare completă de la natura sa umană , el fiind capabili să se comporte ca un adevărat carnasier. Credințele în lycantropia rituală fiind cele care au perpetuat cu siguranță poveștile despre vârcolaci.
În legendele Românești , lupul a fost creat de drac , însă acesta s-a întors împotriva lui, alungându-l într-o baltă ,tărâm în care se mai poate ascunde , doar până în ziua de Bobotează când sunt sfințite apele , iar lupii îl gonesc și îl sfâșie.
Figura mitologică a lupului în folclorul românesc dezvăluie că omul tradițional nutrește atât sentimente de teamă , dar și de respect, față de acest minunat mamifer.
Lupul întrunește atributele polarizatoare ale unei făpturi demonice dar și al unei divinități tutelare, ceea ce îl investește cu o incontestabilă autoritate sacrală.
Arhetipul lupului întruchipează astfel echilibrul în Univers prin rolul său dualist și multidimensional.
Încă din cele mai vechi timpuri, în majoritatea culturilor omenirii a existat credința că lumea s-a născut din apele haosului,pentru ca să conteneasca tot în haos.
Această convingere o regăsim și în gândirea strămoșească, unde apa simbolizează energia feminină, și forța generatoare de viață.
Amintind de Marea Zeiță a Cucutenilor, divinitate feminină care dă naștere lumii din haosul pântecelor sale, apa este însăși analogia lichidului amniotic și al laptelui matern al Mamei Pământ , fără de care viața nu ar putea exista.
Boboteaza este așadar ziua în care, după ce timpul renaște la 31 decembrie, se înnoiește și lumea , prin dansul morții și al refacerii.
În mentalitatea creștină, apa reprezintă transcenderea condiției umane și biruința vieții veșnice asupra morții , ea căpătând valențe de transmutație, asemeni lui Hristos, cel ce se botează în râul Iordan, merge pe apă sau o transformă în vin.
În urma studiilor sale, Doctorul Masaru Emoto, a demonstrat că apa captează rezonanța energiei care este îndreptată către ea, și că bioenergia umană și diferitele câmpuri informaționale emise, îi influențează structura moleculară.
Strămoșii noștri, i-au intuit probabil această proprietate , deoarece în ziua de Bobotează, ei luau cu sine agheasma sau apa sfințită, turnând din ea în fântâni și stropind apoi cu ea gospodăria și animalele din bătătură, restul păstrându-se peste an, datorită puterilor tămăduitoare :
« Restul se păstrează peste tot anul, fiind folosită în diferite ocazii: se stropește mortul, ca să-l curețe de păcate, se dă de băut celor care se îmbolnăvesc de amigdalită, se toarnă puțin în urechea celor bolnavi de otită; sunt stropite boabele de grâu și porumb, care urmează a fi semănate, pentru ca holda să fie curată și apărată de intemperii, se stropește casa în timp de furtună, ca să fie ferită de trăsnet – Bihor (ROMAN, p. 4). Apa sfințită la Bobotează se păstrează peste tot anul, fiind bună pentru tot felul de boli » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti
Credința că Agheasma se păstrează la fel de proaspătă vreme îndelungată, poate fi explicată științific prin faptul ca în momentul sfintirii de către preot , aceasta intră în contact cu busuiocul și crucea de argint, ambele având proprietăţi antimicrobiene.
La nivel metafizic , atât argintul cât și busuiocul au proprietăți tămăduitoare, de protecție , și ținere la distanță a duhurilor rele și energiilor negative. Această idee este întărită și de nădejdea populară în intervenția lupilor care sfâșie dracii ce ies din ape în momentul sfințirii lor.
« Se crede că, la Bobotează, când preotul introduce crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmp, până ce trece sfințirea apelor; dar nimeni nu îi vede, în afară de lupi, care se iau după ei și îi omoară unde îi pot prinde » Antonescu-Romulus-Dictionar-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti
Busuiocul , plantă sacră în folclor, se ține numai la icoane, crezându-se că e păcat să-l arunci pe jos sau să-l risipești.
Busuiocul este o buruiană sfântă; căci în legendele populare el este identificat chiar cu Sfântul Ioan Botezătorul.
“Când umbla Dumnezeu cu Sf. Petre pe pământ, au ajuns la o femeie ce născuse un copil ; Dumnezeu s-a dus în grădină si a rupt o buruiană despre care femeia nu știa, apoi muind-o în apă, a botezat copilul, zicând femeii :
«Vezi buruiana aceasta: să știi că-i pun numele «busuioc», ca și copilului d-tale, care pe unde va merge, în urma lui va crește busuioc; iar buruiana ce o vezi, de astăzi înainte va boteza lumea. Apoi copilul acela crescând, a botezat singur oamenii, învățând și pe ceilalți preoți cum să boteze” -Studii în folclor
Purtător al energiei masculine și al elementului foc, prin împreunarea sa cu Apa, elementul feminin, Ritualul Aghiasmei , poate fi perceput la nivel simbolic și ca o hierogamie, căci în urma contopirii lor, lumea iese din întunecime. Este, așa cum îl numește Elena Niculita Voronca, “botezul Soarelui , al focului ce intră în apă”.
Datorită asocierii sale cu Boboteaza , Busuiocul, este esențial în leacuri şi mai ales în farmecele de dragoste.
Fata care dorește sa fie plăcută feciorilor,poartă busuioc în sân și în păr la horele din sat, si pune sub pernă busuioc furat din struțul preotului pentru a-și visa ursita.
Foto- Alexandru Bellu
Ca la toate marile sărbători, în Ajunul Bobotezii se deschid Cerurile, acesta fiind un moment propice farmecelor și în special descântecelor de dragoste :
O asemenea practică din Carpații Apuseni, documentată mai jos de Cornel Niculae , ne arată importanța busuiocului în acest context:
« Către seară, după ce s-a întunecat bine, fata îşi ia o ulcică şi trei fire de Busuioc cu care se duce la un râu, unde îşi umple ulcica cu apă, o pune pe cap şi se întoarce cu ea spre casă rostind un descântec.
Cum nu poate face popa aghiasmă,
Făr’ de Busuioc,
Aşa să nu poată’ncepe feciorii,
Făr’ de mine niciun joc! »
Indiferent de credința noastră în puterea vindecatoare a apei , un lucru este cert, apa este însăși viața. Fără acest element , nimic nu ar putea exista , așadar o imagine de ansamblu mai aprofundată asupra calităților sale atât la nivel fizic cât și spiritual, nu poate decât să ne deschidă și mai mult perspectiva asupra ei și asupra mersului lucrurilor, în univers.
Măceșul sau Rosa Canina, denumit astfel datorită presupuselor sale capacități de a vindeca mușcăturile de câine turbat, este unul dintre cei mai îndrăgiți arbuști din țara noastră , mulțumită proprietăților sale medicinale la care bunicii noștri apelau ori de câte ori aveau nevoie.
Țin minte poveștile mamei despre una dintre străbunicile mele , căreia nu îi lipsea vinul de măceș , pe care il punea la fermentat într-un colț lângă sobă, pentru ca mai apoi să îl consume pe timp de iarnă.
Pe lângă o mulțime de vitamine, antioxidanti,tanini și minerale, fructele de măceș, sunt și foarte bogate în vitamina C.
Este posibil ca tot acest cumul de proprietăți , ale căror beneficii au fost testate intuitiv de străbuni, să îi fi conferit măceșului calități magice, în mentalul colectiv al satului românesc.
Măceșul sau trandafirul sălbatic este una din formele pe care le poate lua Mamarca, mamă a Dracilor şi soţie a lui Scaraoschi. Aceasta se mai poate metamorfoza și in viețuitoare precum lilieci.
Ea mai este asociată și cu o babă “pricepută la toate” care este Talpa Iadului , pentru că doar ea poate face și desface, ținându-i în frâu chiar și pe cei mai mari dintre draci : “ unde baba face/dracul nu desface”.
Putând fi asemănată cu Avestița, Samca sau și mai departe,cu Muma Pădurii, asemeni lui Lilith (mamă a demonilor), ea este privită ca o amenințare pentru lehuze si nou -născuți ; însă paradoxal, corespondentul său în lumea vegetală, măceșul, este folosit ca protecție , pentru lăuză și prunc, iar baba ”bună la toate” , Talpa Iadului, este chemată pentru a descânta mamei și copilului, de deochi.
“Moașa acum trece la mama copilului, căreia îi dă ajutorul necesar în asemenea cazuri. Apoi o descânta de deochi, ca nu cumva cei care vor veni s-o vadă s-o deoache pe ea sau pe copil.
Moașa Își face· cruce și femeia – care în asemenea cazuri e numită ,,nepoata” – face după ea de trei ori, apoi îi suflă peste cap și zice:
Nu suflai sufletii,
Numai suflai deochietu,
Din creierii capului,
Din zgârcele nasului,
Din merele obrazului,
Din ficăței,
Din tot sângele ei.
De o fi deocheat(ă) de nevastă .
Peptul să-i plesnească,
Laptele să -i pornească .
De-o fi deocheat(ă ) de fată mare
Părul să -i pice,
Ochii să-i împăinjeneasca,
Buzele să-i piscănească.
Să nu se mire de N.
Sa se mire de ei,
Cum o să facă,
Cum o să petreacă.
Să se mire de Staticot,
Cu barba-i cu tot,
Cu un cal schiop.
(……)
Apoi, udând-o cu limba pe frunte și scuipând pe jos, zice mai departe:
Cum își linge oaia mielul
Si vaca vițelul,
Așa spăl eu pe N.
De toate deocheturi
De toate mirături.
Cu limba îl spălai,
Si la pamânt îl lepădai.
Calcă apoi scuipatul cu piciorul și continuă:
Să se așeze toate deochituri,
Cum așează pământul
Sub lume, sub țară,
Sub orice cara,
Așa să se așeze
Toate durerile,
Tot deocheatul de la N.
Să ramână curată,
[Ca] Maica Maria
Cum a lăsat-o.
Că ea pe mine m-o îndemnat
De cu suflet i-am suflat,
Cu limba o am spălat,
De, deocheturi,
De mirături.
Lânga pat jos, în nemijlocita apropiere a scuipatului, ba uneori
si peste scuipat, face pe pamânt cruce și zice:”
“Cine s-o afla,
Să măsoare cerul de nalt,
Pământul de lat,
Acela să mai poată deochea pe N(nepoata).
Apoi i se leagă un fir roșu la grumaz și pe care lehuza trebuie să-l poarte pâna merge la biserică.
Tot contra deochiului se face un canaf (ciucure) roșu , care se prinde într-un cui deasupra ușii.
În locul canafului se pun de multe ori crenguțe de măceș.” –Marcel Olinescu – Mitologie Romaneasca
Măceșul este folosit și într-un ritual fascinant , numit Vinderea Copilului.
Ca principiu de bază, viața copilului grav bolnav, se incerca a fi salvată, prin “vinderea” acestuia.
Pe scurt,copilul se vindea simbolic de către moașă, unei mame ce “avea noroc la copii”.
Copilul se trecea fie prin geam, fie se introducea de trei ori pe gura cămășii și se scotea pe poale, fie se îngropa într-o gaură în pământ de unde era scos sănătos, fie era trecut de trei ori printr-o coroană de măceș , iar modalitățile erau multiple. Toate aceste încercări , reprezentau de fapt moartea și renașterea simbolică.
După această renaștere , pruncul lua o nouă identitate, schimbându-i-se numele cu unul de fiară, precum Ursu sau Lupu; pentru ca spiritele și duhurile rele să se teamă de el , și ca boala , să-i dea pace.
Urmând principiile magiei naturale,datorită țepilor, măceşul, mărăcinii şi prin analogie probabil,urzicile, sunt plante care oferă protecție împotriva spiritelor rele.
Măceşul se pune şi în coarnele vacilor, în ajunul Sfântului Gheorghe sau Sângiorzul Vacilor când strigoii vii şi vrăjitoarele fură laptele vacilor și rodul câmpului.
Pentru protecție pe lângă o serie de multe alte practici, precum descântatul leușteanului și ungerea cu usturoi a vitelor și a oamenilor , se mai pun și ramuri de rug și măceş pe la porți, uşi şi ferestre;
“În noaptea de Mănicătoare, se obișnuiește de către vrăjitoare să se ia mana vacilor. Iată cum procedează. Vrăjitoarea, care are de gând să ia mana vacilor cuiva, se scoală de la pliezul nopții, se “despoaie de haine pâna la brâu, se despletește, își ia un săculete,
în care bagă un pietroi și apoi își leagă săculetele cu pietroiul de piciorul drept. Ia apoi un ciubar cu apă și pleacă cu săculetele târâș prin poiană, grădină sau livezi, pe unde știe că se găsesc otrățele: Ciubarul cu apa închipuiește sustarul cu laptele, iar bolovanul din
Acolo, după ce-a aflat destul otrățel, face un pămătuf cu care mestecă în apa din ciubar, descântând:
Otrățel, otrățel,
Să iei laptele de la vaci cu vițel,
De la toate câte nițel,
Apoi imitând cu mânele deasupra sustarului mulsul vacilor,
spune:
Țârc de la Lunaia,
Țârc de la Mârțana,
Țârc de la Miercana,
Țârc de la Joiana …
Ca vitele să fie ferite de vrajă, se pune în preseara de Sfântul Gheorghe în ferestile si ușile staului și ale grajdurilor vitelor și în jurul sustarului, rug de măceșe. În alte părți, în aceeași preseară, oamenii obișnuiesc să buciume și fac zgomot cu țeava de la cazan de fiert prune, sau din fluiere de alun, ca să sperie duhurile. – “Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Probabil prin asimilarea arbustului cu Mamarca dar și a spinilor săi cu cei din cununa lui Iisus Hristos din momentul răstignirii, măceșul a căpătat valențe de arbust ce facilitează trecerea spre lumea de dincolo căci se presupune că bolnavul care nu poate muri trebuie scăldat într-o scăldătoare de lemn de măceș , pentru a părăsi lumea asta , mai uşor.
Tot cu referință Christică, regăsim măceșul și în legenda populară a Maicii Domnului care-l caută pe Iisus după ce a fost prins și dus la judecată :
“Maica Domnului, care se retrăsese la o mânăstire împreună cu Maria Magdalena și cu Maria Mică, a prins de veste de cele ce i s-a întâmplat fiului sfânt și, neștiind ce soartă a avut, și-a îmbrăcat straie cernite și opinci grele si trainice si a pomit la drum. Și a mers zi de vară până [-n] sară și a întâlnit în drumul ei pe Ion, Sânt Ion, nașul lui Dumnezeu, și l-a întrebat: – Ioane, Sânt Ioane, nu știi unde-i fiul meu? ‘
Sânt Ion, la început, n-a vrut să-i spuie unde-i Iisus Hristos, temându-se să nu-i vie rău, dar, la urma, văzând că Sfanta Maria stăruie, i-a spus:
– Maica, de văzut
Eu nu l-am văzut,
Dar de auzit,
Eu am auzit,
Că jidovii îl chinuiesc
Și amar îl mai muncesc
Lângă poarta lui Pilat
Cea aibă de brad,
Răstignit pe-o cruce
De măr dulce,
Cu cămașa de urzică
L-o-mbrăcat
Cu curea de măceș
L-o-ncins.
Coroana de spini
Pe cap i-o pus,
Trestie, sub unghie,
I-o bătut.
Sânge în pahar
I-o sprijinit –
Jidovii la masă
De-a rândul I-o bătut”
“Marcel Olinescu – Mitologie Românească
Măceșul mai era folosit și în ritualurile de înmormântare,pe post de amuletă .
La înmormântarea anumitor persoane suspectate de a fi strigoi, pe lângă tămâie, pietricele, mei, icoană de lemn, se mai așeza și un băț de trandafir sălbatic, “ca sa se încurce cu hainele într-însul, și astfel să nu mai poată ieși afară” . Sarbatorile la Romani -Tudor Pamfile
Măceșul este așadar un arbust al dihotomiilor, care deși asociat Mamarcăi și chinurilor lui Hristos, el capătă proprietăți filozofale, transformându-se alchimic la nevoie, în moașă și descântătoare, în leac dar și în talisman tocmai împotriva Spiritelor pe care le evocă.
Dualismul măceșului vine poate, dincolo de simbolistica lui, din simplul fapt că arbustul în sine , este o plantă a contrastelor. Este mană cerească , datorită proprietăților sale medicinale însă amenințătoare totodată , datorită spinilor săi, ce pot răni.
Emblematica măceșului, în folclorul românesc, este una ce oscilează în extreme, aspect ce îi conferă tocmai puterile sale magice spectaculoase.
Bibliografie :
Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă -Gheorghe Ciauşeanu (1889-1953)
Mitologie Românească -Marcel Olinescu
Dicționar mitologie în română -Ion Ghinoiu
Folclorul Medical român comparat ;privire generală: medicina magica -studiu introductiv de Lucian Berdan
Această operă populară este o colinda arhaică din Nordul Transilvaniei, a cărei versiuni am găsit-o în forma de mai jos :
M-o trimis mama la capre
De merinde nu mi-o pus
Numai cu bota m-am dus
Mă scapăi de adurmii
Caprele mi le pierdui
Mă luai pe un drumuț
Mă-ntalnii cu un lupuț
-Buna ziua, mai lupuț !
N-ai vazut caprele mele?
-Plină mi-i burta de ele
Pe răzoare,tot picioare,
Pe costite, tot ciontițe (..)
Povestea păstorului ce se află în căutarea caprelor pierdute , este o preocupare firească pentru acele vremuri căci animalele erau printre puținele surse de câștig a mijloacelor de trai.
Păstorii erau o categorie aparte .Ei erau foarte buni cunoscători ai plantelor de leac și ale proprietăților acestora , cunoșteau descântece specifice și aveau un întreg sistem de rituri și practici magice pe care le aplicau cu religiozitate, pentru buna stare a turmei.
O condiție esențială pentru protecția și fecunditatea turmei, era “puritatea” păstorului . Ciobanul trăia asemeni unui pustnic, în austeritate și în curățenie atât trupească cât și sufletească.
În poeziile pastorale românești, de multe ori, pierderea turmei , era o pedeapsa a incălcării condiției de puritate explicată prin plecarea ciobanului de la stână, pentru a petrece noaptea cu mândruța, elementul interzis.
Cu timpul, elementul feminin interzis, a fost înlocuit de elementul somn sau de neglijență , furtuna , etc.
Întâlnirea cu lupul care îi mărturisește păstorului faptul că s-a hrănit cu turma sa, reprezintă învățătura povestirii, iscată din abaterea de la codul moral cu caracter magico-religios.
Articol documentat din: Povestea Ciobanului care și-a pierdut oile: Geneza, Evolutie, Tipuri -Gottfried Habenicht
Poate vă sunt cunoscute originile Butucului de Crăciun al țărilor occidentale , moștenit de la vechile popoarele din Europa Centrală și Scandinavia.
Ei bine și strămoșii noștri aveau un ritual similar , prin care, celebrau , în trecut, solstițiul de iarnă suprapus mai apoi cu Crăciunul .
Butucul, numit și Cloşcă sau Buturugă – era un simbol al trupului zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea printr-un rit funerar de incinerare, la Solstițiul de Iarnă (21 decembrie).
Focul , metafora a Soarelui, avea rol purificator , de protecție, fertilizator, de regenerare si de transmutare căci prin consumarea buturugii arse pe vatră, se îndeplinea un ritual de renaştere anuală.
Era probabil pentru vechii daci , asociat cu Zamolxe, considerat zeul Soarelui și al Luminii.
Mai târziu, termenul Butuc, a căpătat și un sens figurat:
« În zicalele şi expresiile populare, în actele ritual şi practicile magice Butucul are semnificaţie funerară: “a găsi pe cineva butuc” – se spune despre omul mort fără lumânare; “a lega butuc” despre omul legat şi imobilizat ca un mort »-Ghinoiu
Buturuga, era considerată, strămoşul din care descinde un neam întreg. La întocmirea arborilor genealogici , Butucul este numele strămoşului mort din care coboară « spițele de neam »
Butucul era de regulă tăiat și adus în casă ,de către bărbatul familiei apoi ars pe vatră în noaptea de 24/25 decembrie, în unele locuri chiar până la Bobotează , pe 6/7 ianuarie.
După ce butucul era pus pe vatră , membrii familiei se așezau la masă, celebrând simbolic și cu linia ancestrală.
Tăciunele ce rămânea nears era pus de-o parte și folosit ca leac pentru vindecarea bolilor , iar cenușa se împrăștia în ogradă, la rădăcina pomilor fructiferi, pentru rod.
Obiceiul era răspândit în Oltenia, Muntenia, Banat si Ardeal.
Cuvântul Butuc era des întâlnit și în descântece şi farmece, acel tăciune posibil să fi fost folosit și în astfel de practici.
Lemnul ars ales, era un cer sau stejar, arbore sacru, simbol al veacului de om și al nemuririi prin moarte și renaștere perpetuă.
Este posibil totuși , ca în zonele de munte, butucul de stejar sa fi fost substituit de butucul de brad : “Funcțiile mitico-magice ale coniferelor (brad, molid, zadă) din zonele muntoase sunt preluate, în zonele de câmpie, deal şi podiş de foioase, în special de Stejar (…) utilizarea lemnului pentru construcţia adăposturilor divine şi profane,bisericilor şi caselor de lemn, pentru confecţionarea sicriului, uneltelor gospodăreşti, instrumentelor casnice şi de cult,în vopsitul vegetal al ţesăturilor, în medicina populară).” Ion Ghinoiu
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită influențelor occidentale , nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi renaşterea butucului, din stejar a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit.
Obicei puțin neobișnuit în acea vreme, căci până atunci,la romani, bradul se împodobea în cu totul și cu totul altfel de contexte.
În gândirea magică tradițională, Bradul un alt arbore sacru, prin cetina sa mereu verde , este un simbol al veacului de veci și al visului omului în nemurirea de apoi.
Bradul este arborele cosmic, Axis Mundi , legătura dintre cer și pământ ; alter ego al omului, ce marchează în mod ritual momentele majore din firul vieții: Nașterea , Nunta, Înmormântarea ,este substitut al locașului de cult : Biserica de Brazi în care vechii ciobani oficiau căsătoriile tinerilor , Bradul de Spovedanie.
Pentru mine , concluzia este una simplă, pe lângă simbolistica evidentă, de renaștere , speranță și noi începuturi, butucul de Crăciun reprezintă legătura noastră cu trecutul, cu cei datorită cărora avem privilegiul de a ne trezi în fiecare dimineață pentru a experimenta lumea așa cum este ea , cu minunile și cu lecțiile ei de viață. Este legatura noastra cu codrul, căruia i se spovedeau străbunii, în care se adăposteau pe timp de asedii și în care își cântau doinele de dor. Este legătură cu Mama Natură mereu mult prea îngăduitoare , este legătura cu Soarele, fără de care viața nu ar exista și este legătura cu lumina lui Dumnezeu așa cum și-l știe fiecare.
Pasca , is a Romanian Easter bread, with a sweet cheese filling and a brioche like consistency. In Bucovina, at Easter, there is the ritual of kneading the Animals’ Easter Bread ; an inversion of a process , Blaga called “The paganization of Christian themes; we are dealing with the Christianization of pagan believes.” For the Romanian peasant, the animals off the household are extremely important, because they ensure their main source of food and income. In addition to this aspect, they have an enormous respect for them , coming from the mentality that they “are wiser than us”, so it goes without saying that they also have their own Easter bread. The animals’ Easter Bread is done on the Holy Thursday, together with the regular Easter Bread. “It is made only with water and salt. Don’t add yeast, or anything else. Knead it and let no one come into the house until you are done. And the woman kneading it must be clean, meaning that she must not have any intimate relation with her husband during the Holy week. Then,first you make the base of the bread, then you put in the cheese filling . Afterwards you make a dough cross to place on top and knit it in three. When you knit in three you say Our Father the Creed, all the prayers you know. When ready, you first place the animals’bread in the oven, while making a cross then place the regular Easter Bread. And again when you take it out you say something (prayers). You put it on a linen towel, and put it aside. You take it to the church with all the other offerings, during the Easter mass and pay attention to it so that the holy water will touch it as well ,while the priest performs the food blessings. “Then, on Easter morning, you break several pieces from it and give it to all the animals in the household, while saying Our Father,” And so God protects them from all sins and all evil. “
In Bucovina, de Paște persistă ritualul frământării Păscuței animalelor; un proces invers celui pe care Blaga îl numea “Păgânizarea unor teme creștine; avem de a face cu creștinarea unor credințe păgâne”. Pentru țăranul român, animalele din ogradă sunt extrem de importante,căci ele asigură traiul zilnic . Pe lângă acest aspect mai intervine un enorm respect venit din mentalitatea că ele “sunt mai cu minte ca noi” așadar, este de la sine înțeles ca și ele să aibă Pasca lor. Păscuța animalelor se face în Joia Mare , odată cu Pasca pentru întreaga familie. “Se face numai cu apă si sare. Nu pui drojdie,nu pui nimica. O frământi și să nu vină nimeni în casă până când n-o frământi. Și femeia aceea trebuie sa fie curată,să nu umble în săptămâna Mare cu soțul. Dupa ce se dospește faci o turtită, și faci crucea pastii și faci deasupra aluatul și împletești în trei. Când împletești în trei, zici Tatăl nostru Crezul, toate rugăciunile care le știi. Prima dată se pune aceea în cuptor și faci cruce. Apoi pui pasca cu lapte și ouă. Și iarăși când o scoți zici ceva(rugaciuni). O pui intr-un prosop de in , să n-o deranjeze nimeni. O duci apoi la Biserică în ziua de Paște cu celelalte ofrande și ai grijă să cadă un pic de agheasma pe ea, când face preotul slujba.” După aceea, duminică dimineață,se rupe din ea și se dă la toate animalele din ogradă zicând Tatăl nostru “Și așa le ferește Dumnezeu de toate păcatele și toate relele”. Credințe magice Geto-Dacice. Iulia Brânză Mihăilescu.
Artur Gorovei, in his work Ouale de Pasti, Studiu de Folklor “Easter Eggs, Folklore Study” 1937, claims that the Romanians’ habit of reddening Easter eggs is a custom inherited from our Pre-Christian ancestors, given the fact that this is a tradition passed on from generation to generation.
The proof lies in the fact that the motifs found on the adorned eggs, are a combination of ancestral symbols such as triquetrum, swastika, rosette (representation of the Sun and the Zalmoxian Cult), Christian motifs such as the Lamb’s Cross or the Easter Cross, the Monastery, but also motifs that are part of the universe of the Romanian peasant, such as cosmogonic symbols (sun, moon, lucifer, star), motifs from the animal kingdom (ram / horns, frog, bee, rooster, deer, swallow), motifs from the plant kingdom (fir, cherry, snow-drops, wheat, walnut, acacia, rose, clover, vine), common tools (lost path, shepherd’s rod, iron, plow, hay fork, rake).
Artur Gorovei also claims that a specific aspect of traditionally decorated Romanian eggs is that the motifs used never represent an object in its entirety, but rather portray the characteristic part of each object; for example oak or linden leaf, ram horns, frog paw, etc.
The design is made by lines and dots and the represented object is repeated on the same egg even up to eight times, following a certain symmetry.
There are four types of Easter eggs:
• Monochrome eggs or < merisoare > traditionally painted red eggs, but they may also be made in other colors.
• Monochrome eggs with ornaments
• Polychrome eggs with ornaments
• Eggs with embossed ornaments
Decorated eggs are called oua inchistrite / speckled eggs.
Polychrome eggs with ornaments are called “hard-worked eggs” or “unfortunate eggs” because their preparation requires a lot of work and a special mastery of the craft.
The color used traditionally was red, but over time the Easter eggs were colored in yellow, green, blue, and black.
The colors were extracted from plants, this occupation being considered a true craft among the peasant women, who used plants, flowers, fruits, leaves and bark to color the canvases and threads with which they would later sew their Romanian Blouses and color their Easter Eggs.
The plants used were only harvested on specific days, usually holidays, which turns the activity of painting eggs into a complex ritual for which you had to prepare long time in advance.
The yellow color was obtained from cypress spurge ( Euphorbia cyparissias), mulberries (Morus), cherry plum tree, but the shades obtained depended largely on the time of the year, when the harvest was made. The rusty yellow color, for example, was obtained by foraging cypress spurge on Saint Ilie’s day.
The light yellow shade, was obtained from crocus flowers.
The yellow-brick shade -from alder bark.
Various shades of yellow were obtained from plants such as dogwood bark, onion leaves, dandelion, birch leaves, St. John’s wort, Elderflowers, etc.
The blue color was obtained from sweet violets.
Walnuts, sweet apple peel, wild apple buds, sunflowers, etc. were used to obtain the color green.
For the red color, flowers and leaves of sour apples, thyme, rosehip bark or madder were used.
The black color, was obtained from stevia root and the green shell or the outer part of the green walnuts.
The decorating of the eggs is done with two specific tools: chisita and felesteul.
Chisita, is the tool used to draw the lines of the motifs that adorn the egg, and the felesteu is used to apply dots or drops.
These tools are used to apply the design on the warm egg with melted beeswax.
Once the pattern has been made, the egg is placed in the desired paint, the heat of the water melting the wax and leaving the pattern visible in contrast to the background color.
In the case of the unfortunate eggs, the procedure is similar, but much more time-consuming and difficult to realize because it is repeated depending on how many colors you want to use. Also, these eggs are usually emptied of their contents since they cannot be boiled because the wax of the different coatings would melt in contact with the hot water, the final design risking to get destroyed.
The embossed eggs are made by applying colored wax on the egg, this wax being no longer melted. These eggs are specific to the Vrancea and Vidra areas.
After staining, the egg was traditionally greased with animal fat and wiped with a piece of linen, called a “petica”.
This linen was not thrown away but was taken to the Church on Easter day, to be consecrated by the priest together with the red eggs.
The sacred linen was kept during the year being used by peasant-women in healing rituals and enchantments, for various diseases of cattle or headaches, toothaches. It was usually burned with osier willow rot on embers, and the patient or animal was smoked with it for curative purposes.
In addition to the linen, the plants used to color the eggs, were also kept for “shielding” purposes, these being given to the animals in their food for protection and health.
At the Easter table, eggs are still clashed by family members. The ancient belief was that by doing so, they would be able to reunite after death.
These aspects of Pagan-Christian syncretism have been practiced in various forms and are probably still being practiced to this day in some areas of our country, as a reminiscence of ancestral customs and believes, that managed to somehow miraculously adapt to the changes happening within the socio-cultural context.
Although blamed by the “modern Romanian” and labeled as archaic and rather characteristic of the simple and uneducated people, my opinion is that these practices should be proudly preserved because they have against all odds, withstood the passage of time and are a portal to an ancestral understanding of the universe and of the world we live in.
Bibliography:
Credințe magice Geto-Dacice :Iulia Brânză Mihaileanu. Ouăle de Paști, Studiu de Folklore 1937 : Artur Gorovei Egg art by Irina Apan & Dochia Roxana *photos are taken by myself and from the folclore study Ouăle de Paști by Artur Gorovei.
Ritualul vopsirii ouălor de Paște
Artur Gorovei, in lucrarea sa « Ouale de Pasti, Studiu de Folklor » 1937, sustine ca obiceiul Romanilor de a inrosii ouale de Paste, este un obicei mostenit de la stramosii pre-Crestini, fiind o datina pastrata din generatie in generatie .
Dovada sta in faptul ca motivele regasite pe ouale incodeiate sunt o combinatie de motive ancestrale precum triquetrum,svastica, roseta (simbol al Soarelui si al Cultului Zamolxian), motive Crestine precum Crucea Mielului sau Crucea Pastelui, Manastirea , dar si motive ce fac parte din universul taranului roman , precum simboluri cosmogonice (soarele, luna, lucefarul, steaua),motive din regnul animal (berbecul/coarnele, broasca, albina, cocosul, cerbul, randunica), motive din regnul plantelor( bradul, ciresica, chiocei, grau, nucul, salcamul, trandafirul, trifouil, vita de vie), unelte uzuale( calea ratacita, carja ciobanului fierul, plugul, furca, grebla) .
Tot Artur Gorovei , sustine ca un aspect specific al oualor romanesti incondeiate traditional, este ca motivele utilizate , nu reprezinta niciodata un obiect in intregime, ci se alege mai degraba partea caracteristica a fiecarui obiect ; spre exemplu frunza stejarului sau a teiului, coarnele bernecului, laba broastei etc.
Desenul se realizeaza prin linii si prin puncte iar obiectul reprezentat este repetat pe acelasi ou chiar si pana la opt ori, tinandu-se cont de o simetrie anume.
Ouale de Paste sunt de patru tipuri :
Oua monocrome sau oua merisoare / rusite /inrosite , vopsite traditional in rosu, insa pot fi si pe alte culori
Oua monocrome cu ornamente
Oua policrome cu ornamente
Oua cu ornamente in relief
Ouale cu ornamente se numesc oua inchistrite sau impestritite.
Ouale policrome cu ornamente se numesc oua muncite sau oua necajite deoarece prepararea lor necesita multa munca si o stapanire deosebita a mestesugului.
Culoarea folosita traditional, era cea rosie, insa cu timpul ouale de Paste s-au colorat si in galben, verde, albastru, negru.
Aceste culori erau extrase din plante, aceasta indeletnicire fiind adusa la rang de mestesug in randul tarancilor care foloseau plante, flori, fructe, frunze si scoarte de copaci pentru a colora panzele si firele cu care isi coseau mai apoi iile si isi colorau ouale de Paste.
Plantele folosite erau culese in anume zile, de obicei zile de sarbatoare, fapt ce transforma aceasta activitate a vopsirii oualor, intr-un ritual complex pentru care trebuia sa te pregatesti din timp.
Culoarea galbena se obtinea din alior, agud, zarzar, insa nuantele obtinute depindeau in mare parte de momentul din an , in care recolta a fost efectuata. Culoarea galben ruginiu de exemplu fiind obtinuta de aliorul cules de Sfantul Ilie.
Galbenul deschis se obtinea din flori de brandusa.
Galbenul -caramiziu -din coaja de arin.
Variate nuante de galben se obtineau din plante precum coaja de lemnul cainelui, foi de ceapa, papadie, frunze de mesteacan, sunatoare, soc etc.
Culoarea albastra era obtinuta din viorele.
Pentru verde se foloseau frunze de nuc, coaja de mar dulce, mugur de mar paduret, floarea soarelui etc
Pentru culoarea rosie, se foloseau flori si frunze de mar acru, cimbrisor , coaja de maces, roiba.
Pentru culoarea neagra se intrebuinta coaja verde a nucului si partea exterioara a nucilor verzi, radacina de stevie.
Incondeiatul oualor se realizeaza cu doua unelte specifice : chisita si felesteul.
Chisita , este instrumentul cu care se trag liniile motivelor ce incondeiaza oul, iar felesteul este intrebuintat pentru aplicarea punctelor sau a picatelelor.
Aceste unelte sunt folosite pentru aplicarea motivelor pe oul caldut cu ceara topita de albine.
O data ce modelul a fost realizat, oul se plaseaza in vopseaua dorita , caldura apei topind ceara si lasand modelul vizibil in contrast cu culoarea de fundal.
In cazul oualor muncite procedeul este similar , insa mult mai anevoios fiindca este repetat in functie de cate culori se doresc folosite. De asemenea aceste oua sunt de obicei golite de continut caci nu pot fi fierté pentru ca ceara diferitelor inchistrituri s-ar topi, modelul fiind distrus.
Ouale in relief se realizeaza aplicand ceara colorata pe ou , aceasta ceara nemaifiind topita. Aceste oua sunt specifice zonei Vrancea si Vidra.
Dupa colorare, oul se ungea in mod traditional cu slanina si se strergea cu o bucata de in, numita petica.
Aceasta petica, nu se arunca ci era dusa in ziua de Paste la Biserica , pentru a fi sfintita de catre preot impreuna cu ouale rosii.
Petica sfintita se pastra pe timpul anului fiind folosita de catre taranci in ritualuri de vindecare si descantece, pentru diferite boli de vite sau dureri de masele, de cap. De obicei aceasta se ardea impreuna cu putregai de rachita pe jaratec, iar bolnavul sau animalul, era afumat.
Pe langa petica,pentru leacuri se mai pastrau si plantele sau galbinelele, din care se obtineau culorile pentru colorarea oualor, acestea fiind date animalelor in mancare pentru protectie si sanatate.
La masa de Paste ouale se ciocnesc de catre membrii familiei, pentru ca acestia sa se poata intalni si pe Lumea Cealalata.
Acest sincretism pagano-crestin s-a practicat sub nenumarate forme si probabil inca se mai practica pe teritoriul tarii noastre, ca o reminiscenta a cutumelor si credintelor ancestrale, reusind sa se adapteze in mod miraculos schimbarilor de context socio-cultural.
Desi blamate de catre « romanul modern» si etichetate ca fiind arhaice si mai degraba caracteristice omului simplu si fara carte, parererea mea este ca aceste practici, trebuiesc conservate cu mandrie pentru ca ele au reusit sa reziste in mod miraculos trecerii timpului si reprezinta un portal catre o intelegere ancestrala a universului si a lumii in care traim.
On the 20th of March, we welcomed Spring and joined our Mother Gaia in her cyclical dance of death and rebirth. The long-awaited Spring is officially here, although some would say, it may still be dormant in some areas, where snow decided to fall in copious amounts, perhaps as a last farewell, until next year.
During spring equinox, not so long ago, in some of the villages of Romania , Hunedoara,more precisely, a region called , Ținutul Pădurenilor, every Friday before Sântoader , women would start an early treasure hunt.
But it was not gold they were hunting for , oh no, they were up and about, head bowed to the earth, seeking for two magical, precious plants specifically Iarba Vântului or Apera spica-venti and Popilnic or Asarum Europaeum. These plants have , despite their toxicity if taken in high dosage, medicinal properties. However it was not for these properties that hills would brighten up with hundreds of hunched, colorful women. These two plants were revered for their hair growth benefits.
Before Sunrise, women gathered up in groups and headed to the forests and hills, to places where they knew these herbs would be found. They would even take offerings as bread, salt and eggs, to leave in exchange for the roots they so painfully extracted from the dry and cold earth, while chanting :
“Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită şi ouă, / Tu să-mi dai cosiţă nouă. / Eu îţi dau pită cu sare, / tu să-mi dai cosiţă mare.”
Popelnic, popelnic/ I give you bread and eggs, you give me brand new braids/ I give you salted bread/ You give me luscious braids.
Once they got home , they would boil the roots , and use the concoction to wash their hair with it. Afterwards they would trim the ends of their braids and hide the trimmings into a burrow and pray to the Sântoader for thick locks and health.
Iarba vântului was even more precious , as besides its benefits for growing long and full braids (a symbol of fertility) it was believed to be a protective plant, which, picked on this day, would act as a talisman against evil charms, illness and bad luck , for the entire household.
In fact, it was so precious that every girl would have it in their dowry case. Apparently, the case had a hidden drawer split into four sections where there was salt , so that the woman would be thirsty with love of live , earth from her parent’s backyard , so that she would be fertile like the land, conciul miresei , a head adornment which would be worn by the bride on her wedding day, and lastly, iarba vântului , the invaluable plant which the women also called Sora Soarelui, the Sun’s sister, the protector of their family and their entire household.
Sources :
Matraguna- O etnobotanica magică Leacuri și Remedii magice . Cornel Dan Niculaie
De Rituri și Plante 
